Iluzii cazone. De la Giovanni Drogo la virilul Ragaiac

Deși abundă în stângăcii evidente, între care o supărătoare poetizare excesivă, Rusoaica este cea mai izbutită creație literară a lui Gib Mihăescu. Este de remarcat o construcție romanescă destul de închegată, cu o conducere izbutită a firului narativ spre un final corect ales spre a-l salva de banal, deși mai apar câteva concesii făcute neverosimilului și unele scăpări de prost-gust. Despre „deficiențele stilistice“ ale romanului vorbește Nicolae Manolescu în Istoria critică, creație care abundă în „pasaje excesiv literare, livrești“, adică prea multă viziune lirică în imaginația unui militar, „eroul“ poveștii, cu aspirații, în fond, cât se poate de terestre, în care bucuriile trupului sunt pe primul plan.

Pentru mine, însă, principala calitate a acestui „roman romanesc“ (Nicolea Manolescu) o reprezintă faptul că mi-a readus în memorie un alt roman, de această dată o capodoperă a literaturii universale : Deșertul tătarilor de Dino Buzzati. Tot o poveste cazonă, dar cu un univers epic aspațial și atemporal, fapt care îi conferă universalitate ; fortăreața Bastiani, locul unde își consumă existența Giovanni Drogo, poate fi, astfel, situată la marginea oricărui imperiu, iar „deșertul tătarilor“ o materializare a unui teritoriul de dincolo de orice frontiere, din orice colț al lumii. În romanul lui Gib Mihăescu, granița unde Ragaiac își deapănă voiniceștile isprăvi amoroase are o localizare destul de clară, în Basarabia, pe malul Nistrului, de unde, spre est, se întinde imperiul bolșevismului cu pericolele sale cumplite, ce impun o permanentă stare de veghe.

Ca și fortăreața Bastiani, situată pe culmile unui munte, de pe care se vede „legendarul regat ce o amenința“, spre deosebire de ținutul de câmpie banală, mocirloasă sau prăfuită, în funcție de anotimp, de la marginea răsăriteană a țării nu de mult reîntregite, creația lui Buzzati are „altitudine“, esența mesajului său fiind „explorarea stărilor obsesionale, tensiunea spirituală a individului în căutarea propriului destin“, cum rezumă Romul Munteanu tema romanului.

Deși nota dominantă a ambelor romane este așteptarea, obsesia unui fapt ce trebuie să se întâmple, la scriitorul italian totul este integrat în viziunea unui căutat destin glorios, de împlinire a rostului de militar a lui Giovanni Drogo, pe când prozatorul român îl coboară pe eroul său la o pândă cât se poate de terestră a unui personaj feminin ce-i bântuie visele de cuceritor. Altfel spus, încununarea glorioasă a carierei de ofițer a lui Ragaiac este legată de cucerirea unui femei căreia în atribuie calități preluate din descrierea unui camarad, care se bucurase de farmecele ei anterior. Iată o inedită mândrie ostășească ! Pe când ofițerul italian își trăiește obsesia confruntării cu dușmanul țării, Ragaiac este acaparat de dorința arzătoare ( și mereu amânată) de a întâlni Rusoaica, pe care, de nevoie, o substituie, dezamăgit, cu prezența arzătoare a nevestei contrabandistului Serghe Bălan : „ Cu statura ei de brad, cu figura ei de gazdă hoțească, vestită în frumusețe peste șapte văi, moldoveanca asta, dacă ar fi descins de peste Nistru într-o bună noapte, cu o căciulă brumărie în cap, cu o șubă orășenească, cu botforii de cauciuc, ar fi însemnat pentru mine coborârea arhanghelului mântuitor“. Această „epocală ivire“ este tot ce așteaptă Ragaiac dinspre imperiul de la est, singurul mod de a-și îndulci monotonia unor zile pe care, din când în când, le îndulcește cu lecturi, dar mai ales cu frecvente „suspine de ușurare la sânul primitor“ al Niculinei.

Dincolo, la fortăreața Bastiani, în timp ce viața curge la fel de neschimbată, cu ciorba de cazan a trupei, cu pașii sentinelelor pe creneluri și cu previzibila lunecare a soarelui pe cer, Giovanni Drogo visează la o carieră strălucită, cu fapte de arme glorioase. Marea artă a prozatorului italian, așa cum a fost ea remarcată de exegeții operei sale, constă în zugrăvirea, în fraze cu o fină încărcătură psihologică, a veșnicei așteptări a ofițerului italian, adeseori resemnată, dar iute hrănită cu iluzorii speranțe ; zi de zi, lună de lună și an după an, acesta, din punctul său de veghe, privește cu speranță deșertul plin de taine, din care, ca o repetată dezamăgire, nici un dușman nu se arată. O aspirație mândră într-o viață trăită în van, între „sentinele ce scandau scurgerea timpului“, cu „renunțări în numele unei fericiri misterioase“, pe o frontieră moartă, prin care nimeni nu a trecut vreodată, într-o fortăreață care n-a slujit niciodată la nimic. Un „deșert al tătarilor“ sau al oricăror altor nații, pierdute în „ireparabila fugă a timpului“, din care Drogo nu se mai poate smulge. Iar frazele scriitorului italian surprind, cu cunoscuta-i măiestrie, toată această dureroasă zbatere : „Dar la un moment dat, aproape instinctiv, ne întoarcem privirea înapoi și vedem că în spatele nostru s-a înălțat un grilaj, zăgăzuind drumul întoarcerii. Atunci simțim că ceva s-a schimbat, soarele nu mai pare neclintit pe boltă, ci se mișcă cu repeziciune, vai, nici nu apuci să-l privești bine că se și prăvălește spre marginea zării ; îți dai seama că norii nu mai zăbovesc în golfurile albastre ale cerului, ci aleargă gâfâind, încălecându-se unul peste altul, atât sunt de nerăbdători să ajungă ; și atunci înțelegi că timpul trece și că drumul va trebui să se sfârșească într-o zi“. Un univers labirintic, cu multiple fațete, întotdeauna amăgitoare, în care tainele sufletelor tuturor acestor vajnici „grăniceri“ se pierd în „preziceri eroice“ ; sau, cum atât de frumos spune Buzzati : „o viață irosită pentru această eventualitate nedeslușită, care cu trecerea timpului părea să devină tot mai nesigură“, și în care „bărbați în toată firea își iroseau acolo, în munți, cei mai frumoși ani din viață“. Giovanni Drogo este un Don Quijote în uniformă, înconjurat de camarazi nepăsători sau de-a dreptul ticăloși, fără un scutier atât de credincios ca Sancho Panza, care vede în fortăreața unde își îngroapă viața locul de unde destinul poate căpăta măreție. Tot o minte rătăcită, dar nu din pricina lecturilor, a acelor romane cavalerești cu înălțătoare fapte de arme, ci din cauza copleșitoarei prezențe a unei himere, a unui „mister care îi face cu ochiul“, cum ar spune Denis Johnson, autorul american contemporan al unor povestiri ce descriu universuri umane damnate, rătăciri fără speranță, sfârșituri previzibile.

Desigur, sfârșitul iluziilor pentru acest ofițer copleșit de „vanitatea militarului“, înseamnă și sfârșitul amăgirii, părăsind fortăreața, bătrân și bolnav, el face pasul spre moarte, spre confruntarea cu adevăratul și ultimul mare dușman : „ nu trebuia să lupte pe zidurile redutelor, în mijlocul bubuiturilor și al strigătelor înflăcărate, sub un cer albastru de primăvară, nu lături de prieteni a căror prezență îți îmbărbătează sufletul, nu în mirosul înțepător al pulberii și al împușcăturilor, nici cu făgăduința gloriei. Totul avea să se petreacă în odaia unui han necunoscut, la lumina unei lumânări, în cea mai deplină singurătate“.

Nu același lucru se petrece cu ofițerul român, care, acaparat cu totul de cuceririle sale amoroase, trecând în plan secund „îndatoririle ostășești“, nu vede în întruchiparea rusoaicei o „proiecție psihologică obsesivă“, cum bine remarcă Mihnea Bâlici, prefațatorul celei mai noi ediții a romanului, „ci pur și simplu un impuls sexual (…) potențat de imaginea exotică și din cărți a Rusoaicei“. Singura trăire a acestui Don Juan în uniformă cu pretenții de erudit și accese de delir poetic este o difuză apăsare de gelozie, iscată de comportamentul contradictoriu al Niculinei, iar marea sa bătălie are ca scop nu apărarea frontierei, ci o cucerire definitivă a frumoasei moldovence: „A început să simtă pentru mine ceva mai mult decât satisfacerea unui capriciu sau decât plăcerea de a mă întrebuința ca o minge, pentru jocul cu sufletul bărbatului ei ? (…) Acest neașteptat sentiment e cu atât mai de preț, cu cât sosește atât de tardiv. O, dacă ar fi adevărat, aș începe asaltul final cu entuziasm și încăpățânare, prin această oricât de mică spărtură. Aș învinge cu siguranță : adversarul are dezavantajul obișnuinței și a simplității lui brute.“

Dacă în Deșertul tătarilor nu se întâmplă nimic din ceea ce aștepta, decenii întregi, Drogo să se întâmple ( cu excepția celor două morți ale unor personaje secundare, una dorită, cealaltă–întâmplătoare, frizând absurdul cazon), acumularea tensiunii epice constând într-o veșnică amânare ce atinge cote dureroase, în Rusoaica se petrec tot felul de lucruri, dar cu o semnificație minoră, care nu aduc decât un plus de neverosimil firului narativ, care cade, repetat, în capcana spectaculosului gratuit.

Detașării cu care Dino Buzzati ne spune povestea aceasta a epuizării în van, Gib Mihăescu, prin personajul narator, care se adresează direct cititorului, ținându-l la curent cu bravurile sale suspecte, își trădează o „complicitate“ asumată fără rezerve la siropoasa punere în text a excesivelor descrieri de natură, a stoarcerii unor semnificații majore din întâmplări anodine. Totuși, dincolo de aceste „scăpări“, în roman sunt câteva portrete care se țin minte, între care se detașează mizerabilismul fizic și moral al enigmaticului Ilia, nici moldovean, nici rus, ci „om al lui Dumnezeu“, dar care, din păcate, aproape toate, servesc tot „comandamentelor“ narcisistului erou narator.

Putem spune că avem în cele două romane, scrise la o diferență de câțiva ani (Rusoaica apare în 1930, iar Deșertul tătarilor în 1940) ilustrarea a două lumi, a două moduri diferite de a vedea literatura, cu un Dino Buzzati autor al unei parabole despre existența consumată într-un univers imaginar, în care complexitatea naturii umane se încarcă de noi sensuri, și un prozator român, Gib Mihăescu, care dă un roman în acord cu tipul său, o poveste împănată cu ingredientele succesului imediat al simplității confesive.