Gustul fragilor iarna

Am trăit îmi povestește prietenul meu, Alfred, o mare dragoste pe ascuns, după ce trecusem de patruzeci de ani. Mona avea cu zece ani mai puțin decât mine și era directoarea unei firme de computere. Eu mă pasionam, așa cum m-am pasionat toată viața, de gazetărie și ajunsesem la o anumită notorietate, fiind invitat la diverse talk-show-uri TV.

La un moment dat am hotărât să fac un interviu, pentru ziarul la care lucram ca redactor-șef, cu directoarea firmei de computere (n-o întâlnisem niciodată până atunci); devenise un subiect pentru presă după ce fusese menționată elogios într-un discurs al vicepreședintelui SUA.

Firma avea sediul la etajul 10 al unui bloc nou, de aluminiu și sticlă, plin de multinaționale. Mona venise la parter și mă aștepta în holul vast și luminos, nu numai din politețe (are politețea în ADN), ci și dintr-o dorință de a ocroti, stranie la o ființă atât de fragilă ca ea. Mi s-a înfățișat ca o femeie neașteptat de frumoasă și vulnerabilă. Și de… puternică. Reușise, totuși, să se impună în brutala lume a afacerilor…

Sfioasă, ușor gârbovită, ca și cum ar fi avut umerii strânși de frig, mă privea cu bunăvoință și cu un fel de deznădejde. I-am pus o mână grea și ocrotitoare pe umărul stâng, ca pe o dovadă de împrietenire instantanee. Am simțit atunci, drept răspuns, o undă de feminitate fremătătoare, care mi-a străbătut ființa.

Peste câteva zile am ieșit împreună la o plimbare, pe bulevardul Magheru, pierzându-ne în aglomerația delirantă de oameni și mașini. I-am explicat, cu o involuntară cruzime, că refuz să mă îndrăgostesc de ea, nu numai pentru că eram amândoi căsătoriți și aveam copii (ea un băiat și o fată, eu un băiat), ci și pentru că mi-a trecut vremea îndrăgostirii. Ar fi nefiresc, m-aș simți în dezacord cu firescul vieții, ar fi ca și cum aș mânca fragi iarna.

Fiecare cuvânt al meu, rostit pe un ton decis, o făcea să tresară, ca lovită de ceva material.

Ne-am mai întâlnit peste câteva zile chiar la etajul 10, într-un meeting room în care eu am așteptat o oră până la terminarea unei ședințe conduse de ea într-o altă sală. A venit răvășită de probleme administrative, fără legătură cu ceea ce începuserăm noi să trăim. S-a așezat și ea pe un scaun, față în față cu mine. Ne-am uitat multă vreme unul la celălalt. Ce se va întâmpla cu noi?

Încet-încet s-a lăsat seara și s-a instaurat liniștea, după ce salariații, toți ferchezuiți standard, au părăsit clădirea. I-am luat mâinile și ea mi le-a dat supusă. Apoi a început să mi le mângâie pe ale mele. Ne atingeam degetele, pielea fină dintre ele, rădăcinile unghiilor, palmele într-o mișcare de explorare și posesie, cu un fel de nesaț de a mări suprafața lor de contact. Mâinile noastre făceau dragoste.

Cele mai multe întâlniri aveau loc seara în mașina mea, pe care o parcam în locuri mai puțin populate. Protejați de întuneric, dar tresărind ori de câte ori farurile altor mașini ne deconspirau brutal, ne bucuram fiecare de prezența celuilalt. Cu un gest înduioșător și simpatic, Mona își scotea un sân din bluză și mi-l oferea. Prindeam imediat sfârcul între buze și timpul se oprea în loc.

Până la urmă am închiriat un apartament în centru, la etajul 5 al unui bloc vechi, și intram în el conspirativ, eu primul, iar Mona după cinci minute. Și aceasta se întâmpla aproape în fiecare zi, fie și numai pentru câteva ore.

În acel apartament am trăit timp de zece ani o dragoste completă, neștiuți de nimeni. Îmi aduc aminte prima după-amiază petrecută acolo. Era iarnă, ningea cu fulgi mari și aveam amândoi hainele pline de zăpadă. Mona mi-a adus în dar un coșuleț cu fragi!

Aveam un cult pentru trupul ei. M-am hotărât să îl sărut peste tot și ca să nu rămână vreun loc nesărutat i-am desenat pe corp, în imaginație, un caroiaj cu litere pe verticală și cifre pe orizontală. Anumite pătrățele (în mod special H 9) erau bineînțeles privilegiate.

Jucam toate jocurile dragostei. Îi număram degețelele de la picioare și descopeream de fiecare dată șase sau chiar șapte la fiecare picior. Mona, la rândul ei, erijată în avocat al sânului drept protesta împotriva faptului că sânul stâng era sărutat de mine mai mult.

Am râs împreună, am plâns împreună, amestecându-ne lacrimile, am dormit împreună, respirându-ne respirația, am tăcut împreună, legănându-ne fericiți în hamacul de aur al dragostei.

Îți povestesc ție, Alex, toate acestea pentru că în curând am să mor, cu Mona nu mă mai întâlnesc și vreau ca măcar un singur om să știe ce s-a întâmplat. Ar fi păcat să se ducă în neant amintirea unei asemenea iubiri.

De ce am trăit totul pe ascuns? Nu pentru că ne-ar fi fost frică de scandal, ci pentru că am vrut ca dragostea noastră plină de poezie să nu fie atinsă de „noroiul greu al prozei“, prin judecarea ei de prozaicii oameni de azi.

Este o poveste de dragoste nu cu sfârșit fericit, ci fără sfârșit. Bătrân și bolnav, ies rar din casă și mă târăsc pe străzi, ca să-mi fac cumpărăturile, iar Mona locuiește acum cu soțul ei în Franța și are grijă de nepoți. Dar acolo, la etajul cinci, în blocul de pe Magheru, eu și ea suntem în continuare împreună, îmbrățișați, fermecați unul de celălalt.