Am avut un moment de derută văzînd un volum de poezie semnat cu un nume care nu-mi era familiar: Angela Marcovici, Păsările pe cer țipă, Casa de pariuri literare. Mi-am amintit însă că, într-un mod atipic pentru literatura noastră, Angela Marcovici e numele adevărat al unei poete care s-a făcut cunoscută sub pseudonimul Angela Marinescu, cu care și-a semnat majoritatea volumelor, deși a mai semnat și Basaraba Matei. Nici coperta nu ajută identificarea autoarei, pe ea fiind poza unei persoane cu părul acoperit de o căciulă „rusească“, trasă și pe ochi, și care poartă masca medicală obișnuită în zilele noastre. Încît, în spatele celor două elemente, poate fi oricine. Intenția de anonimat și de „pierderea urmelor“ este evidentă. Poeta vrea să spună că persoana care scrie poate fi oricare, contează doar personalitatea textelor.
Volumul este unul extrem de succint: 50 de pagini cu cele de gardă și cuprins. O noutate o reprezintă prezența a două coduri QR pe ultima pagină. La scanarea unuia se pot asculta poeme din carte, în lectura autoarei, la a celuilalt, secvențe dintr-o antologie, tot citite de poetă. Inovația menționată este un element pozitiv. Cititorii au acces și la o lectură auzită. Mai rău e însă cu vizualizarea textelor, editura alegînd, inexplicabil, un corp de literă minuscul, prea mic chiar pentru niște note de subsol, nepotrivit pentru poezie, mai ales. Poemele sînt scurte, unele au doar trei-patru sau, cele mai multe, zece-douăsprezece rînduri, așa încît caracterele-purici sînt nejustificate, paginile se compun din „albitură“ în jurul unor versuri minuscule.
Niciun text nu are titlu în Partea I. Ele sînt niște fulgurații, descărcări electrice luminoase în întuneric. Iată un exemplu de poem redus la un catren: frumusețe incandescentă (cu fața la pămînt)/ cu tîmpla să-ți tai viața ce se desface/ aurora boreală mă înconjoară/ un lanț/ într-un spațiu determinat. Uneori ambiguitatea, dată și de modul minimalist și eliptic în care e scris poemul, interzice decriptarea: sînt plină de bucurie și de extaz/ ca o fată în prima zi/ de exercitare a puterii ei feminine/ într-un stat dement//și apoi moare. Primele trei versuri apar foarte explicite. Al patrulea constituie un viraj neașteptat, care năucește lectorul: „exercitarea puterii feminine“ să aibă legătură cu statul și cu modul „dement“ (în ce fel dement?) al acestuia. Exercitarea numitei puteri feminine, fie și într-un stat, nu este oare uniformă și indiferentă la normalitatea puterii/administrației statale? Ultimul vers strofă adîncește nelămurirea. Trecerea de la persoana întîi la a treia produce confuzie. Cine moare? Personajul care spune „eu“ în prima strofă? Fata cu care se identifică personajul prin comparația enunțată? Statul dement? Sau poate însăși ziua de exercitare a puterii care, ca orice zi, lasă locul celei următoare? Toate aceste variante sînt echiprobabile, ceea ce constituie un disconfort logic, mai degrabă decît o polisemie antrenantă pentru cel care se confruntă cu șarada.
Partea a II-a se numește Călătoria și se compune din două texte cu titluri: plimbările mele și reîntorcerea cu gardenii în mîini. Acestea sînt aparent discursive, dar cumulează elemente disparate, ca într-un dicteu automat: flori hermafrodite pregătite pentru delapidare (cum adică? n. m.) ne îngrădesc chipurile modificate genetic. Sau: de peruzea și de perversitate sexuală de acest loc ne apropiem de casa noastră din fundul golului gîndit ca o casă în care noi să ne așezăm. Al doilea text se termină ca un manifest, la fel de obscur: vreau o sfîntă o masă/ fără sîni/ fără plămîni/ cu creierul încă bun/…/ jos cu puterea paralelă/ jos cu puterea toleranței/ jos cu El.
Angela Marcovici își schimbă neașteptat modalitățile de expresie anterioare, cunoscute numeroșilor săi admiratori, și își aniversează o vîrstă frumoasă și semnificativă cu un volum paradoxal și straniu, care nedumerește cititorul „cu creierul încă bun“. În acest context, puterea toleranței nu este un lucru pe care să-l dăm „jos“ cu ușurință.