Melancolia culturii
virgil Mihaiu este congener cu prima promoție echinoxistă – Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Horia Bădescu –, însă a debutat editorial mai târziu decât aceasta. Când a publicat, în 1977, volumul Legea conservării adolescenței, mentorul revistei, poetul și profesorul Ion Pop, se afla deja la Paris, iar publicația, după cum îi scria de acolo lui Mircea Zaciu, devenise altceva decât fusese sub conducerea sa.
Ulterior, Virgil Mihaiu a continuat să publice volume remarcate de critică, dar probabil că pionieratul și excelența comentariului său jazzistic (în care este specialistul nostru numărul unu) au estompat într-o anumită măsură prezența sa poetică. Lirica sa a devenit, cumva, nu neapărat ca urmare a intenției autorului, una pour la connaisseurs: drept dovadă, și succesul remarcabil, de lungă durată, la criticii de poezie (Ion Pop, Petru Poantă, Irina Petraș, Gheorghe Grigurcu).
Alcătuită la împlinirea unei vârste rotunde, antologia de autor Blânde jazzografii de Școală Transilvană ne oferă prilejul parcurgerii, pentru prima dată, a întregului. Ceea ce, pe de-o parte, este de natură să reconfirme trăsăturile fundamentale ale unei creații întinse pe câteva decenii și, totodată, să releve aspecte și detalii care au scăpat primei receptări.
O primă constatare privește tocmai concluziile trase de unii critici care au început să-l citească pe poetul Virgil Mihaiu abia începând cu volumul Lusoromâna punte de vânt (2010). Pasiunea sa pentru spațiul lusofon și pentru cultura de limbă portugheză nu este, se vede limpede la lectura operei integrale, o curiozitate „exotică“ de dată recentă. Ea este parte integrantă dintr-un subtil proces de identificare a poetului cu splendida tradiție latinistă transilvană, manifestată (în primul rând stilistic, dar nu numai) încă din anii debutului: „Veți mânca pâne și/ vă veți deștepta dimineața/ sub arcurile triumfale ale acestei țeari// Acum și aici și atunci// Timp dat vieților cu magnificență/ argint brad sare/ o cale blândă/ o cale dură spre cuvântare.“
A doua constatare: a avut dreptate Ion Pop în 1994, când l-a descris pe Virgil Mihaiu ca pe un poet care „și-a găsit, în esență, de la început formula definitorie“. Alături de melancolia spiritului latin – regăsit în iterațiile sale de azi, din America Latină și până în natala Transilvanie –, mai putem vorbi la Mihaiu de o magie a hărții și a călătoriei. Figurată chiar în cea de-a doua poezie din volumul de debut, intitulată Sciența dăinuirei („despre desavantagiile cartographiei/ puțini au fost/ să se pronunțe“). Nu doar că „destinațiile“/ referințele geografice ale unora dintre volumele ulterioare – Sighișoara, Suedia, Danemarca, Sankt Petersburg – sunt deja prezente în poezii din primul. Dar harta în sine capătă o a treia dimensiune: ea nu mai este doar geografie, ci și (sau mai ales) istorie. Sau, de ce nu?, cultură.
Prin această transversală culturală, poezia lui Virgil Mihaiu aparține indiscutabil primei promoții echinoxiste, în pofida prezenței a ceea ce pare a fi, la o lectură superficială, un ludic stilistic și o reciclare de stiluri desuete, de factură postmodernă. Tentația de a apropia poezia sa de cea a unor Romulus Vulpescu sau Șerban Foarță trebuie repede reprimată. Virgil Mihaiu este, spre deosebire de cei doi zglobii artiști ai limbajului, un liric melancolic, trăind cu o anima vagula, blandula sentimentul efasării geografiei, al estompării contururilor. Nici măcar un romantic al devitalizării asumate nu poate fi considerat, întrucât jalea stingerii este, în poezia sa, anulată de calma jubilație a măreției: „soarele transilvaniei/ îmi aparține// și umbrele portugaliei/ îmi aparțin// momentele de grație ale europei/ sunt ale mele// visul meu se trăiește și/ se moare din plin“.
Discret, cu o frumoasă retorică a marginalității ce refuză compromisul artistic în schimbul unei sporite popularități, Virgil Mihaiu a edificat, în poezia sa întinsă pe cinci decenii, o adevărată elegie, sensibilă și rafinată, a perisabilității omului și a culturii. O poezie a cărei vitalitate rezidă, paradoxal, tocmai în lunga-i melancolie culturală, aurită de razele Timpului.
Cotidianul, acest blând canibal
spre deosebire de Virgil Mihaiu, Ion Cristofor face parte din cea de-a doua promoție echinoxistă, debutând editorial în 1982, cu volumul În odăile fulgerului. În acel moment, nu numai revista studențească era alta decât fusese în 1969-1971, ci și direcția poetică promovată în paginile ei. O direcție mai apropiată de textualism și de poetica realului, ale lunediștilor, decât de baladescul și lirismul infuzat de cultură, al primei promoții de la „Echinox“: e semnificativă, în acest sens, „adoptarea“ lui Ion Mureșan de către optzeciști, în pofida evidentei sale apartenențe la gruparea clujeană.
Noua culegere, intitulată Poeme canibale, atestă tocmai întoarcerea poetului la modalitatea inițială, după un excurs prin alte direcții (în volume ca Sărbătoare la ospiciu, 2004, sau O cușcă pentru poet, 2007). Și nu doar o simplă întoarcere, ci o apăsată revizitare pe cont propriu a premiselor „poeticii realului“, din care a rezultat unul dintre cele mai bune volume ale lui Ion Cristofor.
„Poemele canibale“ nu sunt, în realitate, prea canibale, cel puțin nu în accepția obișnuită și în conotațiile violente care însoțesc vocabula în mentalul colectiv. Dicțiunea lor este molcomă, de un prozaism asumat și contrabalansat de câte o metaforă „piezișă“ sau de câte o imagine care rupe ritmul măsurat al privirii: „Îndoielile stau ascunse în mine/ Ca într-un cal troian// Cerul de iarnă foșnește/ Ca poalele rochiilor unor femei bătrâne.“ Lirismul, potolit ca și versul, se constituie tocmai din migala de caligraf japonez cu care poetul configurează o scenă, pornind de la un obiect simplu și urcând către o răsturnare de sensuri: „O vulpe rănită/ Târându-se pe zăpadă.// Și apusul/ Pe o culme cu brazi/ Închiriindu-și ultimele culori/ Anotimpului.“
Procedeul este, de altfel, destul de limpede conturat în poemul care dă titlul volumului: „Soțul doamnei Ersilia e poet./ Câteva săptămâni la rând/ i-a povestit devotatei femei/ despre intenția lui de a scrie o carte/ numită «Poemele canibale».// Retras în camera lui de lucru/ A tot scris și scris câteva zile la rând./ Când într-o zi, în vremea amiezii/ Doamna Ersilia a auzit un răcnet animalic/ Înspăimântat, soțul ei, delicatul poet,/ A ieșit din camera sa fără mâini.// Bietul om a constatat cu uimire/ tocmai pe când se pregătea să pună punctul final/ că ambele brațe până la umeri/ i-au fost devorate de cuvintele canibale.“ Ideea poetului/ poemului devorat de propriile cuvinte nu e, desigur, nouă, însă Cristofor o tratează în cheia personală a unei poetici a banalului, a faptului de existență cotidiană: ca într-un contrapunct simfonic (postmodern?), ceea ce-l înghite pe blândul poet sunt niște cuvinte obișnuite, orânduite în versuri voit „cuminți“. Ruptura aceasta inexplicabilă, în fond, generează tensiunea interioară a poeziilor din acest volum, altminteri marcat de o amărăciune palpabilă și de o viziune sceptică asupra lumii: „Suntem vecini cu nimicul, cu golul.// Tristețea a plecat la vânătoare pe câmpul pustiu/ Stelele ne inundă cu singurătatea lor.// […] E anotimpul pietrelor, e veacul din urmă al Iudei/ La fiecare poartă ne îmbrățișează fratele vânt/ Ne întâmpină, vânătă, sora cea mare a paparudei.“
Dacă Marian Papahagi sublinia, la debutul lui Ion Cristofor, „somptuozitatea“ imagisticii, acum putem vorbi, mai degrabă, de esențializarea ei (că tot am amintit de stampa japoneză). Imun la ispita ieftină a „litaniei“ în care pui pe hârtie toate banalitățile care-ți vin în minte, poetul construiește un discurs al simplității expresive și multiplu semnificante. De asemenea, își drămuiește bine imaginile și vocabulele, într-un discret efort de brevilocvență, care potențează și el tensiunea unei poezii, altminteri, alcătuită din materii voit umile: „Umbra sperietorii/ Dansează în câmpul cu maci.// Greierii cântă netulburați/ Ești încă un tânăr bărbat./ Taciturn ca pietrele râului, taci.“
Vreau, de fapt, să spun că îmi place subtilitatea cu care Cristofor infuzează tragic și melancolie în tablouri banale, dezvelind prin vers înțelesurile nebănuite ale obiectelor sau priveliștilor. Poate de aici sugestia devorării creatorului de către un univers polisemantic, în care cuvintele ascund mai multe răni decât dezvăluie.