Cartea Simonei Lo Iacono este una senzorială, cromatică, ce poartă cititorul în spațiile siciliene din la Belle Epoque, dar în același timp o carte atipică, un metatext despre un om – scriitorul Giuseppe Tomasi di Lampedusa și modul în care s-a creat romanul său, Ghepardul. Publicat în anul 1958 – după moartea autorului – și ecranizat mai târziu în regia lui Luchino Visconti, Ghepardul a înregistrat un succes fabulos, mai întâi în Italia și apoi în întreaga lume. De altfel, întregul roman este (și) o carte despre condiția creatorului în lume, cu atât mai mult cu cât recunoașterea lui Lampedusa a venit, așa cum se știe, postum. El însuși a fost un singuratec, un taciturn, on om tentat mai degrabă spre izolare, un scriitor retras din lumea mondenității literare, poate și pentru că familia Lampedusa – „Erau o figură contemplativă, înainte de a fi bogată. Aveau prea mulți strămoși evlavioși pentru a nu percepe solitudinea. Fără aromele pământului lor se simțeau pierduți.“ Tocmai de aceea accentul cade în carte pe această dimensiune interioară a eroului, pe etapele apropierii acestuia de marea literatură și pe scrisul propriu, pe conștientizarea importanței așternerii gândurilor în devenirea sa și în păstrarea și transmiterea experiențelor acumulate.
Sintetizând, Simona Lo Iacono reconstituie în paginile romanului Albatrosul profilul uman și literar al lui Lampedusa și o face coroborând mai multe surse: cercetările proprii, mărturiile contemporanilor, ale celor care l-au cunoscut pe scriitor și ecouri din presa vremii. Ca stil narativ, autoarea optează pentru o construcție inedită, reconstituind personajul central – Giuseppe Tomasi di Lampedusa – concomitent, ca într-o joacă în timp, de la vârsta copilăriei la cea a senectuții. Întregul fir narativ este străbătut de un personaj admirabil construit, misterios, atipic, în oglindă, ca o reflexie, ca o conștiință ascunsă – Antonno (Albatrosul) – care dă chiar și titlul cărții. Antonno este un copil diferit, unul „pe dos“, care nu avea puncte de referință sau „certitudini la care să plece și la care să ajungă“, un alter-ego și, în același timp, un fel de înger păzitor pentru personajul povestitor: „Nimeni nu mi-a spus cine era. Era un amestec de anotimpuri și de talii greșite, prea mici ori prea mari, nasturi ce atârnau și siluete luate cu împrumut de la alții.“ Din perspectiva construcției, există o alternanță trecut/prezent cu care cititorul va empatiza pe tot parcursul paginilor: romanul începe în iunie 1957 în clinica Villa Angela din Roma și poartă apoi lectorul către un moment din 1903, de la Palermo. Există o structură în două părți: „De pe față pe dos“, „De pe dos pe față“ și un Epilog – „Fața reversului“.
Din roman nu lipesc nici iubirea, nici războiul, nici drama (există un episod subtil descris referitor la evadarea dintr-un lagăr din Ungaria – „În timpul prizonieratului, tocmai chemarea unei sirene a fost cea care mi-a dat curajul să fug. O voce imperceptibilă la început, apoi tot mai puternică. Mă chinuia noaptea, în patul pliant. (…) Am început să îmi pregătesc fuga. (…) Doar când am pus piciorul în Palermo, vocea a încetat să mă mai strige.“ ) și nici prăbușirea unei lumi (a cărei prințesă incontestabilă era mama sa). De altfel, figura mamei – un personaj fabulos, aproape mitic în economia romanului – este construit din detalii fine, complet diferit de tipologiile siciliene. Mama – donna Beatrice – este o adevărată prințesă, cu crinolină, evantai și corset, care răspândea un parfum de mirt, bună cunoscătoare a limbii franceze, a clasicilor greci, căreia, de fapt, i s-a datorat, (date fiind erudiția și rafinamentul) și apropierea lui Lampedusa de marea lume a literaturii. Uneori mama mă însoțea în călătorii, mă întreținea cu povești mitologice și cu reflecții literare. „Povestind – spunea în franceză – disimulezi durerea, timpul, soarta. În momentul acela, scrisul creează lucrurile. În momentul acela, inventează pentru noi ceea ce ne lipsește.“ Donna Beatrice este pusă în contrast cu soția personajului, Licy, o femeie cerebrală, un psiholog extrem de vigilent, fostă elevă a lui Freud, care îi va fi alături până în ultimele sale clipe. „Vorbea despre psihanaliză cu dezinvoltura insolentă pe care bărbații o au când își enumeră amantele, fuma țigări ordinare, își lăcuia unghiile cu roșul macilor. În ceea ce privește relațiile, ea avea o idee deosebit de libertină, pentru mine îndrăzneață. (…) Devenise independentă la șaisprezece ani. Călătorise în pantaloni, nu cu fustă.“
În pagini se inserează cu eleganță fascinante descrieri siciliene (cu aroma dulce-acrișoară a vinului local, cu căldura obsedantă), un Palermo superb de la sfârșit de Belle Epoque (cu un hipodrom maiestuos), palate din perioada anterioară Primului Război Mondial (cu săli de bal, piane, balcoane din fier forjat, argintărie, cristale, mese de abanos și biblioteci din lemn de nuc), savori mediteraneene, peisaje uluitoare de pe țărmul mării și tradiții ale autohtonilor (mai ales din Santa Margherita Belice, moșia mamei autorului). Este o carte de mare rafinament, nu numai stilistic și compozițional, ci și din perspectiva construcției personajelor, o poveste care poate fi citită și ca o introducere la opera lui Lampedusa.