Deși V. Erofeev afirmă despre Cei mai frumoși ani din viața lui Anton că „cine vrea să înțeleagă Rusia de azi trebuie să citească romanul lui Norris von Schirach“, funcția predominantă a textului nu este cea referențială. Luciditatea nu transpare din rigiditatea construcției, chiar dacă E. Vodolazkin trimite explicit la rigoarea arhitecturii romanești a scriitorului german, ci din empatia auctorială. Într-o Rusie a primilor ani postsovietici, rămasă în continuare marea necunoscută a Occidentului – kaghebistul Boris Petrovici avea să-i spună explicit personajului principal Anton, născut în Germania: „un străin poate să-și petreacă toată viața în Rusia și tot nu-nțelege nimic“ (p.215) – tânărul (anti)erou, îndrăgostit de cultura rusă, acceptă provocarea stabilirii la Moscova, pentru a lucra într-o firmă de comerț cu materii prime condusă de un conațional. Începe marea aventură hedonistă într-o lume ale cărei reguli sunt greu de înțeles, dar care sunt și în plin proces de relaxare. Pierderea treptată a controlului într-un asemenea univers fac din Rusia perioadei lui Boris Elțîn un remarcabil personaj care se devoalează treptat în opera lui Norris von Schirach, fără a se lăsa pe deplin înțeles. Acest personaj este constructul ficțional al unui fin cunoscător al marii culturi ruse, păstrătoare intactă a sufletului rusesc (la rândul său, „o idee de marketing lansată de niște scriitori ai secolului nouăsprezece“, p.20), al unui rafinat observator care prin notația fină și ironică scoate în evidență un cadru în care civilizația importată de Petru cel Mare s-a oprit la spoiala unei clase aristocratice, distruse de revoluția bolșevică. „La țară, alcoolismul generalizat duce la un grad de primitivism nemaiatins până acum“ (p.15), sau „Eroul din basmele noastre este un puturos care, cu toate astea, ajunge bogat“ (p.216) sunt tușe etnopsihologice care, pe de o parte, conturează o realitate bătătoare la ochi, pe de alta induc, prin ironia rafinată, o plăcere a lecturii și un aer de autenticitate a relatării. Acest „popor îngrozitor de sălbatic“, necivilizat în fibra lui, rămas în înapoierea medievală a organizării, se caracterizează, în extrem de lucida și rafinata carte a lui von Schirach, printr-o calitate care pe lectorul român mai în vârstă îl surprinde plăcut: „În ochii lui Anton, capacitatea oamenilor de a improviza inteligent era cel mai mare capital al acestei țări“ (p.86). Improvizația este răspunsul până la un prag extrem de ridicat al capacității de acceptare: „Anton nu putu să nu se gândească la teoria foarte populară că rușii aveau o capacitate monstruoasă de a suferi, de a îndura mult și bine, ca apoi să se revolte cu atât mai sălbatic“ (p.140), când violența începe să se manifeste natural (von Schirach o justifică genetic: „Era ca și când o genă revoluționară colectivă căzută în uitare își reamintea de menirea ei.“, p.44).
Personajul principal al cărții lui Norris von Schirach este, așadar, o Rusie îmbătată, în care „viața în sine e o amenințare permanentă“ (p.257) și în care „existau în permanență mai multe adevăruri“, competiția dându-se pentru impunerea adevărului. Pe acest fond, trecuta în adormire structură a Securității, indiferent de nume: Ceka, GRU, NKVD, KGB sau FSB, activată de lucrătorul în siguranța statului numit Vladimir Putin, proaspăt ajuns la putere, reconsideră normele și îl determină pe hedonistul Anton, a cărui frică majoră era de a se statornici, să părăsească țara. Adevărul structurii este cel care se relevă din primele pagini, când iluzia unei proiecții imagologice redate cu instrumentarul celei de-a șaptea arte devoalează mașinăria fabricării de „adevăr“: „Un mic grup de oameni travestiți în cekiști trăncănea ceva despre contrarevoluție. Memoria colectivă Mosfilm era cea care făcea posibilă intrarea în roluri, de nimeni coordonată, a sute de actori care se puneau cu toții în slujba acestui spectacol spontan.“ (p.69).
În lectura de suprafață, romanul este povestea acestui „erou palid“, Anton, precis caracterizat în text: „micuțul și scumpul meu hedonist schizoid“ (p.288), unul dintre acei cosmopoliți dezrădăcinați, devenit parazit într-o țară în schimbări profunde, un personaj care profită de prezentul cu adâncime incertă, bucurându-se de ambiguitate, de libertinaj și de posibilitățile aproape inimaginabile pe care societatea aflată în haos i le oferă pentru a trăi la înalte cote de euforie. Uneori, luciditatea fugarului de propriile asumări relevă fațete diferite ale societății care îl găzduiește. Prins de valul întâmplărilor, Anton redă la suprafață povestea într-un ritm extrem de alert, făcând în profunzimea acesteia observațiile fine de etnopsiholog. Acest balans între cele două tipuri de notație ale lui Norris von Schirach, condimentat cu ironie de factură bulgakoviană, conduce la un produs literar remarcabil.
Totuși, plăcerea lecturii depinde de trecerea prin filtrul propriu al faptelor redate. Lectura din Cei mai frumoși ani din viața lui Anton aduce cu siguranță în memoria lectorului român anii haosului de mai mici proporții de la noi, prin intermediul cărora poate parcurge textul ireproșabil al lui Norris von Schirach. Cu atât mai importantă este această notație cu cât autorul, care a avut o biografie asemănătoare personajului său, trăiește și scrie în București.