Revenirea în sala de spectacol a Operei Naționale București, după mai mult de un an, a fost însoțită de o mulțime de emoții, felurite și contradictorii. Încă de pe scările de la intrare, am regăsit o lume familiară de dansatori, profesori, cronicari, toți aparținâd lumii dansului și toți bucurându-se de acest prilej de reîntâlnire, chiar dacă ne salutam cu cotul, dar ne și zâmbeam, încântați că suntem din nou împreună. În sala de spectacol păream însă stingheri, așa cum stăteam la distanță unii de alții, căci sala nu putea primi decât 30 la sută dintre spectatori. Și tot astfel, purtarea continuă a măștii pe parcursul a trei acte și faptul că nu am putut părăsi sala în pauzele necesare schimbării decorurilor dintre acte, au fost prilej de disconfort, arătându-ne că eram, în acel moment, încă sub presiunea pandemiei. Bucuria liberă de orice constrângeri de altădată nu sosise încă.
Dar ce eveniment ne adusese acolo pe toți iubitorii dansului? Avanpremiera spectacolui Coppelia de Léo Delibes, pusă în scenă în regia și coregrafia Corinei Dumitrescu, talentata primă balerină de altădată, căreia îi mai urmărisem câteva creații coregrafice la Opera Comică pentru Copii. Când a început muzica spectacolului, înregistrată pe bandă, m-au năpădit alte felurite emoții. Așteptam să aud cunoscutele laitmotive pe care dansasem, cu vreo 60 de ani în urmă – da, cu atât de mulți ani în urmă – rolul Swanildei sau al uneia dintre prietenele ei, la Teatrul Muzical din Constanța, în coregrafia lui Mireille Savopol. Dar, din păcate, înregistrarea muzicală a fost un motiv de nemulțumire care m-a însoțit mai tot timpul spectacolului, binecunoscuta piesă muzicală fiind aproape de nerecunoscut. Nu știu dacă, în cazul în care muzica ar fi preluată de orchestră, un dirijor s-ar simți confortabil să imprime muzicii lui Delibes viteza imprimată muzicii pe bandă, dar oricum muzica din fosă ar suna mai bine, ar umple altfel spațiul sonor al sălii. În minutele următoare însă, ochiul a fost captat de tot ce vedeam în scenă: o lume colorată, dinamică, dansatori soliști și dansatori din ansamblu în formă fizică excelentă, peste care parcă nu trecuse o îndelungată perioadă de dificultăți, nemaiîntâlnite până acum pentru artiștii scenei. Ei au readus în lumina rampei bucureștene o piesă clasică pentru baletul secolului XIX, a cărui premieră a avut loc în 1870, la Opera din Paris, în libretul lui Charles Nuitter și Arthur Saint-Leon, care a semnat și prima coregrafie, după care, în timp, lucrarea a primit și amprenta altor mari coregrafi, Marius Petipa și Enrico Cecchetti. Desigur, cineva ar putea începe prin a discuta politica repertorială a conducerii Baletului Operei și s-ar putea întreba de ce s-a ales o piesă de acum 150 de ani, încărcată de pantomimă, în acest moment în care pe toate meridianele și în toate genurile dansul a atins o deschidere și profunzimi de neimaginat altădată ? Dar întrebarea rămâne în prezentul context fără răspuns.
Corina Dumitrescu a imprimat noii montări bucureștene o serie de unghiuri de vedere care îi aparțin, cât și o țesătură coregrafică dinamică, cum ea însăși spune, mai ales unor dansuri de ansamblu, precum mazurca sau ceardașul. Ambientul creat de scenografia lui Vladimir Turturică a creat de la bun început un cadru de poveste, iar costumele Bogdanei Pascal, veche colaboratoare a Corinei Dumitrescu în Jack și vrejul de fasole, Alice în Țara Minunilor sau Fetița cu Chibrituri, pe care le-am văzut la Opera Comică pentru Copii, au devenit pe parcursul spectacolului o adevărată expoziție de costume în mișcare, de o mare bogăție coloristică și de un deosebit rafinament al detaliilor.
În prim plan al spectacolului s-au aflat trei personaje. Mai întâi Swanilda, tânăra dintr-un sat polonez, îndrăgostită de logodnicul ei Franz și mai întâi intrigată, iar apoi geloasă pe fata nemișcată din balconul casei misteriosului constructor de păpuși și alchimist Coppelius. Ea a fost interpretată de Ada Gonzales, bună clasiciană și bună interpretă a stărilor multiple prin care trece personajul, care va lua locul păpușii Coppelia și își va salva iubitul, cât și firul de dragoste înfiripat între ei. Tot astfel, Robert Enache, un dansator de asemenea de impecabilă linie clasică, a întruchipat adecvat rolul mai flușturaticului Franz, îndrăgostit când de Swanilda, când de frumoasa necunoscută, din fereastra lui Coppelius. În fine, Coppelius, personajul de la care pleacă tot firul acestei povești, a fost interpretat, caricatural, pe linia pe care i-a dat-o coregrafa, de către Virgil Ciocoiu, alt dansator de primă clasă. Dar aici avem mari rezerve, nu asupra interpretului, ci a felului cum a fost conceput personajul. Coppelius reprezintă spiritul neliniștit, cercetător, inventator al multor mecanisme, cărora visează să le poată da viață, chiar încălcând norme morale. El este strămoșul inventatorilor de astăzi ai roboților umani, care au ajuns să ne concureze în unele privințe. Stere Popescu, interpretul acestui rol, în prima montare a baletului pe scena Operei bucureștene, în regia și coregrafia lui Anton Romanowski și Oleg Danovski, dădea multă prestanță personajului, coregrafia servindu-l întru totul, pentru a putea da greutate acestui erou central al spectacolului. De astă dată, Coppelius este doar un bătrân caraghios și nimic mai mult, de-a dreptul umilit în ultimul act. Am suferit pentru personaj, care a fost coborât foarte jos pe scara umană, când, disperat, în brațe cu păpușa lui cea mai dragă, Coppelia, făcută praf, primește o pungă cu bani de la Baronul locului, interpretat de Antonel Oprescu, și se împacă cu situația. Apoi, stă în balconul casei sale și asistă vesel la serbările din piața satului, deși de visul său, nutrit o viață întreagă, se alesese praful. O astfel de interpretare este o adevărată gafă. O a doua nedumerire am avut-o tot în actul trei, când alaiul sătesc, care sărbătorea instalarea unui clopot nou și nunțile care urmau, se metamorfozează într-o serie de personaje purtând tutu-uri și înălțate pe poante. M-am crezut teleportată în Baiadera. Sinopsisul din program nu consemnează schimbarea. Scenografa doar vorbește de „galaxiile invitate să danseze, pentru a aduce noroc tinerilor“, în actul al treilea. Adică sisteme de aștri invitate la nuntă (!). Dar sătenii unde au dispărut? Muzica lui Delibes nu schimbă registrul, din popular în unul aulic sau celest.
Dincolo de reținerile menționate, spectacolul care a înfrânt dificultățile pandemiei, vizibile doar în programul de sală, în care vedem că anterior, la unele repetiții de scenă, câteva personaje purtau încă măști, redeschide drumul dansului pe scena Operei Naționale București și constitue, în același timp, începutul de drum al unui nou coregraf al Operei, deja afirmat ca atare pe cealaltă scenă bucureșteană, a Operei Comice pentru Copii. Dintre piesele montate acolo, Jack și vrejul de fasole, rămâne un titlu de referință, dar dacă la Opera Comică pentru Copii totul era o joacă plină de farmec, la Opera Națională București, orice joacă devine serioasă, implicând nuanțări, profunzimi, limpeziri impuse de istoria și prestigiul acestui creuzet, în care și-au plămădit creațiile nume mari ale istoriei dansului românesc.