Într-o lume care continuă să dărâme statui, volumul semnat de Keith Lowe – unul dintre experții în istoria celui de-al Doilea Război Mondial – reprezintă un studiu binevenit. Fenomenul a debutat cu ceva timp în urmă, odată cu eliminarea tuturor simbolurilor colonialismului din Africa de Sud, iar această campanie – „Rhodes trebuie să cadă“ (este vorba despre statuia lui Cecil Rhodes de la Universitatea din Cape Town) s-a răspândit și în alte țări din lume, inclusiv Marea Britanie, Germania și Canada. Tot în 2015 – momentul de debut al acestui fenomen care avea să capete accente de isterie, fundamentaliștii islamici au început să distrugă sute de statui antice din Siria și Irak, argumentând că acestea însemnau idolatrie. În vara anului 2017, legislativele statelor americane au considerat că statuile lui Robert E. Lee și Jefferson Davies – care luptaseră pentru menținerea sclavilor negri – trebuie date jos de pe socluri. Între timp, guvernele Ucrainei și Poloniei au anunțat înlăturarea unor monumente ce au ținut de zona comunismului. Întreaga lume – conchide autorul – era măturată de un val de iconoclasm, fenomen pe care menționează că l-a urmărit „fascinat, dar și cu o anumită neîncredere“.
Teza de la care istoricul pornește analiza sa din prezentul volum este că, în sine, un monument reflectă – dincolo de conotația sa pur estetică – o valoare a unei societăți la un moment dat, iar această valoare nu este postulată pentru eternitate, dat fiind faptul că orice societate este într-o continuă transformare. Chestiunea la care se referă este, de altfel, observabilă pe teren: demolarea statuii lui Hussein în 2003 a devenit una dintre imaginile emblematice ale războiului din Irak. La scurt timp, această statuie a fost înlocuită cu un monument ce simboliza speranțele într-o societate nouă și liberă, deziderate care s-au prăbușit în fața corupției și violenței renăscute acolo. La fel, în America, acea contestată statuie a lui Lee a fost înlocuită de monumentele dedicate lui Martin Luther King, Mandela l-a înlocuit pe contestatul Rhodes, iar în Europa de Est, Thomas Masaryk a fost situat pe soclu în locul lui Lenin și Marx. În plus, dezbaterile pe tema monumentelor se referă, de fapt, la identitate și la rolul pe care istoria trebuie să îl joace în viața unei comunități. În acest context, autorul problematizează asupra validității discursului istoric – mereu în schimbare, în raport cu protagoniștii și cu valorile la care societățile sunt sensibile – considerând că, în sine, inserarea istoriei în viața unei comunități ține de un anumit paradox: „fiecare generație tânjește să se elibereze de tirania istoriei; totuși, fiecare generație știe instinctiv că fără ea nu înseamnă nimic, pentru că istoria și identitatea sunt atât de strâns împletite“.
O altă premisă a cercetării (extrem de minuțioase) este aceea că monumentele – iar în cadrul prezentului studiu, autorul alege să își construiască analiza în raport cu 25 de monumente – dezvăluie, fiecare în felul propriu, o poveste. Dincolo de poveste, aceste monumente nu vorbesc (doar) despre trecut, ci „sunt expresia unei istorii vii, care continuă să ne influențeze viața, indiferent dacă ne place sau nu“. În raport cu acest aspect, se mai creează o teză, aceea referitoare la scopul monumentelor – care, „nu e pur și simplu să comemoreze evenimentele trecutului, ci să le transforme în mit“. Monumentele (din diferite părți ale lumii) care reprezintă studiul de caz al cărții se referă la cel de-al Doilea Război Mondial, iar Lowe a împărțit aceste monumente în cinci mari categorii, după anumite trăsături generale: cele care sunt consacrate eroilor din timpul războiului, cele închinate martirilor, cele care au legătură cu locurile memoriale create pentru personajele negative ale războiului, monumente comemorative dedicate distrugerilor apocaliptice ale războiului și, ultima categorie, cea referitoare la monumentele consacrate renașterii care a urmat războiului. Interdependența din cadrul analizei este evidentă – categoriile se reflectă, se justifică, se legitimează și se consolidează reciproc – întrucât eroii nu pot exista fără tirani, iar martirii fără o cauză pentru care să lupte.
Deși experiența referitoare la acest război este comună, fiecare dintre comunitățile implicate au propriul discurs față de conflict, iar amintirile despre conflagrație sunt diferite. În registrul atitudinilor pe care aceste monumente le reflectă regăsim deopotrivă: puterea, gloria, măreția, curajul dar și opresiunea, teama, speranța, pierderea, deznădejdea. În fond nicio națiune nu poate evita istoria care a format-o și nici nostalgia după măreția care face parte integrantă din conștiința ei. Cât despre distrugerea statuilor, a monumentele, concluzia este tranșantă: o distrugere nu rezolvă istoria, ci doar o ascunde.