Josephus Flavius între patriotism și trădare

Reeditarea romanului Războiul evreilor de Lion Feuchtwanger (Ed. TEȘU, 2021) aduce din nou în atenție vechea acuză de trădare împotriva lui Josephus Flavius, rabin, general și istoric antic evreu. Acțiunea romanului lui Feuchtwanger se petrece la Ierusalim.

3000 de ani de istorie conferă Ierusalimului o noblețe unică. Înțelepții evrei de odinioară au scris despre acest oraş că e sfânt pentru că acolo şi-a aşezat Dumnezeu „Scaunul de domnie“. Isaia Profetul l-a denumit „Cetatea Dreptăţii“. Aducând Chivotul Sfânt cu Tablele Legii la Ierusalim, Regele David a sfinţit oraşul pentru eternitate. Marile imperii ale Antichităţii au pustiit adesea Ierusalimul, cetatea însă renăştea de fiecare dată din cenuşă. Aşa s-a întâmplat după ce Ierusalimul a fost cucerit şi pustiit de împăratul Nabucodonosor (597 î.e.n.), de Antiohus Epiphane (167 î.e.n.) sau de generalul roman Pompei (63 î.e.n.). Ultima pustiire romană a lui Titus i-a fost Ierusalimului fatală (66-73 d. Chr.).

Legea religioasă evreiască cere şi astăzi fie ­că rui evreu să lase în casa sa o cămăruţă neamenajată sau un colţ de zid nevăruit în amintirea Ierusalimului prădat şi pierdut. Romanul Războiul evreilor devine un asemenea colţ nevăruit. Ambiţia lui Lion Feuchtwanger, scriitor german de origine evreiască, de a rescrie, după 2000 de ani, în secolul XX, istoria războiului iudeilor, fixată pentru posteritate de un alt scriitor evreu, Josephus Flavius, în secolul I (d. Chr.), emoţionează. Faţă în faţă stau cele două cronici, Războiul Iudeilor, al lui Josephus Flavius şi Războiul Evreilor, al lui Lion Feuchtwanger, nu spre a le compara există ele, le văd destinate prin îngemănare unui destin insolit. Ambii autori şi-au scris cărţile în exil.

Josephus Flavius, pe numele său adevărat Iosif Ben Matitiahu, s-a născut în anul 37 sau 38 (d. Chr.), la Ierusalim. Provenea dintr-o familie sacerdotală, tatăl rabin, mama, descindea din familia regală a Hasmoneilor. El şi-a uimit contemporanii încă din copilărie, prin profunzimea şi întinderea cunoştinţelor sale religioase. A avut prilejul ca de foarte tânăr să viziteze Roma, fiind uluit de forţa şi bogăţia romană. În anul 66 (d. Chr.) tânărul rabin comanda armata evreiască din Galileea. La Iotapatta, trupele evreieşti comandate de Iosif Ben Matitiahu au rezistat 47 de zile atacurilor cohortelor romane conduse de generalul Vespasian. Când rezistenţa devenise inutilă, marele rabin îmbrăcat în zale de general, se gândeşte să capituleze sau să fugă. El vrea să trăiască cu orice preţ, să vadă şi să fie martorul evenimentelor tragice care vor urma, pentru a scrie şi a lăsa posterităţii adevărata istorie a războiului evreilor împotriva Romei şi a căderii Ierusalimului. Dar e împiedicat să fugă. „Vei muri brav ca un general evreu sau ucis ca trădător“, îl ameninţă compatrioţii. Generalul evreu se refugiază cu încă 50 de luptători şi notabili evrei într-o peşteră, apoi, cu toţii, decid să se între-ucidă unul pe celălalt, pentru a nu ajunge în sclavia romană.

O asemenea soluţie, sinuciderea colectivă, de această dată dusă până la ultimul combatant, va fi adoptată câţiva ani mai târziu, de apărătorii cetăţii Massada, în anul 73. O loterie norocoasă, sau manipulată, face ca Iosif şi unul din locotenenţii săi să rămână ultimii. Ei au renunţat în cele din urmă la sinucidere şi s-au predat. Vespasian a dorit să-l vadă pe ilustrul său prizonier, care îi profetizează că va deveni împărat. Impresionat de profeţie, generalul roman îl graţiază pe evreu, care din prizonier devine un membru neînarmat al taberei romane. Nici atunci nu se simţea trădător. El mărturiseşte că „ar prefera de o sută de ori să moară decât să-şi trădeze ţara“.

După căderea Ierusalimului, „Iosif, omul Romei“. îşi va schimba numele în Josephus Flavius, în onoarea dinastiei imperiale flaviene, şi va trăi până la sfârşitul vieţii sale la Roma. Împăraţii romani au avut grijă ca Josephus Flavius să trăiască în îndestulare.

În istoriile scrise la Roma, el polemizează adesea cu acuzaţiile de trădare, dar mult mai pregnant apare zbuciumul sufletesc al fostului general evreu în cartea lui Feuchtwanger.

Primii creştini l-au preţuit. Scrierile lui Josephus Flavius, chiar dacă nu pomeneau de Iisus Hristos, au contribuit la triumful creştinismului. În Occidentul Latin, istoriile lui Josephus Flavius deveniseră aproape un text sacru. Eruditul jesuit R. P. Hardouin aprecia în urmă cu trei secole opera lui Josephus Flavius ca pe-a cincea Evanghelie. Evreii însă nu l-au iertat pe fostul lor rabin și general, rabinii Antichității ca și cei moderni au impus tăcerea în jurul numelui său. Nu l-au numit „trădător“ şi nici „erou“, pur şi simplu l-au ignorat. E concludent, în acest sens, procesul intentat de evreii francezi lui Josephus, în anii celui de-Al Doilea Război Mondial: „Istoricul Josephus Flavius, autorul «Războiului Evreilor», fost general şi comandant al rebelilor Israelului, culpabil de colaborare cu romanii, a fost condamnat la moarte în unanimitate ca trădător al cauzei Israelului.“

În Israelul de astăzi, există învăţaţi care îl acuză pe Josephus de fals istoric, pentru că ar fi zugrăvit un aşa-zis război fratricid la Ierusalim. Un asemenea război nu a avut loc, scrie istoricul israelian Yehuda Baer. După opinia acestui mare istoric, războiul fratricid este mitul retoric şi roman al lui Josephus Flavius. Adevăratul talent scriitoricesc al lui Josephus se regăseşte în modul cum zugrăveşte împotrivirea evreiască antiromană.

Strălucit istoric, deplorabil evreu“, rezumă istoricul israelian, generalul şi arheologul Y. Yadin, polemica contemporană despre nefericitul preot de prim rang, generalul şi istoricul Iosif Ben Matthias, zis şi Josephus Flavius.

Un om foarte solitar la bătrâneţe“, îl compătimeşte renumitul istoric israelian Zwi Yavetz.

*

Aşadar, evreii din Antichitate nu i-au iertat lui Josephus Flavius pactizarea cu ocupanţii romani, şi nici evreii moderni nu sunt mai miloşi cu el. Evreii antici l-au hulit pe Josephus Flavius şi l-au anatemizat ca trădător şi l-au numit „mizerabil“. Evreii moderni înclină să vadă în „colaboraţionismul“ lui Jophesus Flavius încercarea disperată a rabinului învăţat (care nu a încetat, în sinea sa, să se considere un adevărat patriot), de a feri de furia romană ceea ce mai putea fi salvat din eternul patrimoniu iudaic. Răsculaţii evrei nu au dat ascultare îndemnurilor concetăţeanului lor de a se preda şi de a pune capăt unui război fără sorţi de izbândă. Ar fi putut astfel salva Marele Templu din Ierusalim şi soarta poporului evreu ar fi fost alta.

Mărturia oculară a răscoalei evreieşti şi a reprimării ei cumplit de sângeroase, a incendierii Marelui Templu şi a dispersării evreilor în lume a fost înscrisă pe pergament de Josephus Flavius la Roma. Feuchtwanger şi-a scris cartea, în exil, la New York. Tragedia evreiască din anii 66-73 (d. Chr.) a turnat în călimara celor doi autori evrei cerneluri diferite. Multe din întâmplările istorice sunt altfel povestite, adesea, perspectiva diferă, Josephus Flavius trebuia să aibă grijă de bunăvoinţa protectorilor săi romani, în timp ce Feuchtwanger avea putinţa să circule prin culoarele create de cele două milenii de istorie consumate de la tragicele evenimente.

Cu prudenţă, Josephus Flavius, mai apăsat Feuchtwanger, ambii nu evită să spună ceea ce împăratul Hadrian îi mărturiseşte celui care îi va fi urmaş, Marc Aureliu: „Teritoriile Imperiului Roman se întindeau pe mii de kilometri, dincolo de orizontul acela sec al colinelor, dar stânca Betarului – acolo era limita noastră. Am putut să distrugem zidurile masive ale citadelelor evreieşti, dar nu am putut să împiedicăm această rasă evreiască să ne spună: NU!“

Reeditarea cărții lui Lion Feuchtwanger poate întări convingerea că, întru stabilirea adevărului, literatura, uneori, poate însemna ceva mai mult decât istoria.