Este binecunoscut începutul capitolului pe care G. Călinescu îl dedică precursorului său în privința abordării literaturii române din perspectiva aceleia universale: „Schimbând ceea ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire. Personalitatea lui e covârșitoare. Minor în fiecare activitate în parte, foarte conservativ și îmbibat de prejudecăți, dar răzvrătit continuu, sărind cu iuțeală de la o atitudine la alta, și totdeauna tolerat în nestatornicie, printr-o bună-credință care se simte, N. Iorga apare masiv privit de departe, prin numărul uriaș de tomuri scrise și prin multiplicitatea preocupărilor. Totuși imensa operă e ocupată mai mult de personalitate și omul va trăi mai ales în modul eroilor din istorii și în măsura în care va fi evocat“ (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1985, p. 612). Marele critic nu spune ce trebuie schimbat pentru ca respectiva comparație să fie susținută, dar se înțelege că ambele personalități au fost covârșitoare. Totodată, nu cred că rândurile scrise în continuare mai au vreo legătură cu asocierea de la început, deoarece Voltaire numai „conservativ“ și îmbibat în prejudecăți nu a fost.
Probabil că asemănarea care devine posibilă, după ce se schimbă ceea ce trebuie, este fundamentată pe autoritatea personalităților amintite – au dominat secolele în care au trăit, impresionând contemporanii atât prin operă, cât și prin maniera în care s-au impus în conștiința lor grație multitudinii preocupărilor. Mă gândesc la postura de adevărați patriarhi, dedusă din următoarele fraze despre Iorga: „E un om structural bătrân (ca și Voltaire dealtfel, veșnic senil teribil), care n-a avut niciodată tinerețe și care a îngrozit la 19 ani tocmai prin tonul său de fantomă vindicativă. Tânăr, el are colocvii cu academicienii, relații cu bătrânii descendenți de domnitori, posesori de acte. El cenzurează epoca în numele unor idei vechi și se așează în fruntea unor oameni mai în vârstă decât dânsul, ca un patriarh“ (ibidem). Deși a acuzat simptome de bolnav închipuit, Voltaire nu a dovedit niciodată că ar fi fost un „senil teribil“, acest diagnostic putând fi acceptat doar în măsura în care derutantul critic ar fi urmărit vreun efect stilistic. Oricum, luciditatea spiritului l-a caracterizat prin excelență pe marele clasic francez. S-au găsit destule explicații asupra ultimului dintre pseudonime, cu care François-Marie Arouet a rămas celebru, și cred că analogia cu „vol-on-taire“ este cea mai plauzibilă pentru acest „Le Petit volontaire“ care nu a fost un „copil bătrân“ și a devenit destul de turbulent la tinerețe.
Cel mai bine putem vedea deosebirea dintre cei doi „patriarhi“ dacă îl lăsăm pe Iorga să-și spună părerea despre autorul lui Zadig: „Voltaire n-a avut o adevărat viață. N-a fost legat nici de o adevărată profesiune, nici n-a luptat pentru a-și găsi o pâne și un rost […]“ (Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea și legăturile lor, EPLU, 1968, vol. III, p. 191). Observăm aici voința lui Iorga de a orândui pe toată lumea în tiparele sale dictatoriale. Prin tot ceea ce a făcut, Voltaire a demonstrat, cartezian, că a avut o adevărată viață, dusă autentic între limitele a ceea ce a crezut el că poate obține din ceea ce i-a oferit aceasta, pentru a simți că trăiește. El a aspirat să-și pună existența sub semnul fericirii. Or, Iorga nu concepea ca lumea să dorească ducerea unei altfel de vieți decât cum își închipuia el că necesită trăită. Ar fi trebuit să fie legat Voltaire de o profesiune? Desigur, iar dacă ar fi să-i găsim una, aceasta nu ar putea fi decât magistratura – așa cum voise tatăl său. Iorga însuși scrie că lui Voltaire îi „place să apară ca îndreptătorul marilor greșeli făcute de justiție contra nevinovaților“ (ibidem, p. 193). Dar nu cu o asemenea profesiune ar fi rămas el în istoria culturii universale.
Cel care punea totul sub semnul luptei și se supăra dacă cineva îi spunea „luptătorul“ îi reproșează lui Voltaire că nu a luptat pentru a găsi o pâine și un rost. În fapt, a vrut și iluministul francez să se lupte o dată în duel, pentru o chestiune de onoare, dar cel vizat a refuzat provocarea, pe motiv că nu vine din partea cuiva de rang nobil. Mai mult: tânărul anarhist a fost ciomăgit, dus la Bastilia și nevoit să se exileze în Anglia, pentru a nu suporta o întemnițare mai lungă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Voltaire a ajuns cine a ajuns, înțelegând să-și caute o pâine și un rost altfel decât concepea Iorga. Pâinea cea de toate zilele și-a asigurat-o dând o lovitură financiară de zile mari la loteria franceză. Apoi și-a îngăduit să-și caute de un rost – scrisul –, de pe urma căruia s-a îmbogățit și mai mult, grație a ceea ce mentorul de la „Sămănătorul“ denunța a fi „americanism literar“.
Dar, dacă G. Călinescu nu precizează care este locul ocupat de Voltaire în literatura franceză, pentru a ne da seama de pertinența comparației sale, vom găsi în opera lui Iorga o astfel de plasare: „Se va recunoaște că aceasta nu e o viață, și mai ales una din care să poată reieși pentru un mare talent de formă o poezie călduroasă, o cugetare adâncă sau o mare putere dramatică, răscolitoare prin suflet a sufletelor./ O dată ce recunoaștem acest zbucium care nu e o activitate socială, această neliniște care nu îndreaptă către un scop, acest zgomot care nu înseamnă o luptă, putem încerca să fixăm locul pe care Voltaire îl poate reclama în dezvoltarea literaturii franceze pe o vreme când Europa întreagă primește, supusă, lecțiile ce-i vin de la Paris./ E sigur că el n-a avut o vocație hotărâtoare pentru nici unul din genurile literare și că el nu și-a simțit de la început misiunea de a cării îndeplinire a rămas numele său. A-și face o faimă, a se distinge, a domina spiritele prin mijloacele cele mai potrivite pentru aceasta, i-a fost de la început gândul“ (ibidem, pp. 193-194). Ultimele două fraze sună și ca o autocaracterizare.
Este de mirare că familistul (dar și interesatul de cancanuri) Iorga nu a făcut aluzie, în judecățile asupra patriarhului de la Ferney, la menajul incestuos dus până la sfârșitul vieții cu fiica surorii sale. Ar fi meritat, pentru că păcătosul unchi a fost întemnițat aproape un an la Bastilia în urma scrierii unui vers prin care se insinua că Regentul avea cu fiica o relație incestuoasă. În spirit de glumă, aș spune că, dacă ar fi apucat să citească puritanul Iorga aprecierea pe care o făcuse Călinescu pe seama sa, referitoare la faptul că „vorbea cu grația leneșă a femeii căreia i se face o dulce violență“ (op. cit., p. 615), ar fi trebuit să ia un antiinflamator, de negăsit pe atunci, precum… voltaren.
Patriarhul de la Ferney poate fi asemănat în parte cu gospodarul de la Mărțișor, prin aciditatea verbului pamfletar și prin atitudinea anticlericală manifestată. Numai Arghezi ar fi putut provoca clerul așa cum a făcut o dată iconoclastul Voltaire, când a pus să se demoleze biserica din sat, pentru că îi bloca perspectiva de la castel. Fețele bisericești, cărora el le arăta spatele, l-au obligat, în urma firescului scandal, să construiască o altă biserică, mult mai luminoasă și mult mai frumoasă. El s-a conformat, dar nu înainte de a-i cere Papei niscaiva sfinte moaște, pentru a-și aureola cu prestigiu metafizic ctitoria. Numai că Papa Clement al XIII-lea a probat clemență față de oaia rătăcită și a răspuns cu umor provocării ironice, expediindu-i ceva rămas de la Francisc de Assisi. Dincolo de amuzament, acest episod dovedește autoritatea de care se bucura Voltaire printre contemporani. Și-a făcut lângă peretele ctitoriei sale silite și un loc de veci în formă de piramidă (drept consecință a inițierii sale masonice), dar mormântul a rămas gol, deoarece posteritatea a considerat că este mai mare nevoie de cenușa sa la Panthéon. Oricum, a fasonat biserica tot cum a vrut și a gravat pe frontispiciu că este făcută de el pentru Dumnezeu, folosind caractere mai mari pentru numele său decât pentru al „beneficiarului“ („Deo erexit Voltaire. MDCCLXI“).
Dar altcineva se aseamănă cu Voltaire mai mult decât Arghezi și mă gândesc la I. L. Caragiale, datorită modului similar de a privi lumea, aceluiași spirit ironic degajat și comunei verve satirice. Cred că autorul lui Cănuță, om sucit ar fi putut scrie la fel de bine Candid sau Optimistul. Dacă „ultimul ocupant fanariot“ ar fi găsit condiții „geopolitice“ prielnice, s-ar fi instalat strategic, asemenea lui Voltaire, la granița de țări, de unde să-și poată ataca adversarii în voie. Or, „luptătorul“ de la „Neamul românesc“ nu ar fi putut sta exilat, precum Voltaire și Caragiale. Inflexibilul apostol își încheia astfel o carte de memorii: „Și așa stau, la șaizeci și doi de ani ai mei, sigur și tare, drept înaintea conștiinței mele și a judecății vremurilor“ (O viață de om așa cum a fost, Ed. Minerva, 1981, vol. IV, p. 214). A stat cu curaj, „drumeț în calea lupilor“, până în ultima clipă în fața primejdiei de moarte, nevoind să fugă din țară, după cum a fost sfătuit. Într-o situație asemănătoare, Voltaire nu ar fi stat pe gânduri, așa cum a dovedit în câteva rânduri.
Trebuie multe să schimbăm pentru a spune că Iorga a jucat rolul lui Voltaire, cu atât mai mult cu cât în privința savantului român nu există posibilitatea de a schimba ceva, pentru bunul motiv că el însuși nu putea fi schimbat. Schimbând totuși ceea ce-i de schimbat, cei doi patriarhi, dacă ar fi fost contemporani și posibili conaționali, ar fi intrat într-o inevitabilă dușmănie, deoarece Voltaire nu era deloc tolerant cu cei intoleranți, iar Iorga era intolerant cu persoanele ironice, batjocoritoare, fără simț al tradiției și, în general, fără bun-simț. Am văzut care a fost opinia, nu tocmai favorabilă, a lui Iorga despre Voltaire și, din motive obiective, nu știm ce-ar fi gândit și clasicul francez despre savantul român. În urma unei ipotetice dispute a lor, nu cred că Iorga ar fi avut câștig de cauză și spun aceasta întrucât, din perspectiva prezentului lor, el a privit, cu tonul său de „fantomă vindicativă“, spre trecut, iar Voltaire s-a gândit doar la viitor. Nimic nu mai poate fi schimbat, însă fiecare și-a jucat rolul covârșitor în agri-cultură: un voinic sămănător a aruncat boabele pe ogor, iar un firav legumicultor și-a cultivat grădina. Comună le-a fost tendința de a semăna vânt și de a culege furtună.