După două romane ample, Cartea șoaptelor (2009) și Copiii războiului (2016), Varujan Vosganian a scris unul ale cărui dimensiuni medii promiteau o lectură mai cursivă. Patimile după Gödel are „numai“ 395 de pagini, dintre care destule conțin dialoguri cu replici scurte, astfel că părea să poată fi citit cu relativă ușurință. Calcul greșit. Vosganian a dat aici un roman atât de ambițios și de complicat, încât nu numai cititorul de plăcere, ci și cel din obligație profesională întâmpină un șir de dificultăți în a pricepe miza cărții și a-i reproiecta structura. La finalul romanului citit cu creionul în mână, te simți „stors“ de puterile receptive, întrucât compoziția multietajată și epica stratificată au solicitat, pe toată durata lecturii, o atenție fără rest. Să le luăm pe rând.
E mai întâi abundența de explicații matematice, transformată în recurență de tip simbolic și oferind, odată cu titlul romanului, una dintre caznele personajului central. Acesta fiind și narator, chinurile lui devin vrând-nevrând și ale noastre: în loc să-l vedem pe protagonist din afară, de la distanță, separat de gândirea, discursul și faptele lui, îl vedem din interiorul acestora. Obsesia lui Ci prian Poenaru de a da o rezolvare principiului incompletitudinii al lui Gödel aduce cu sine reflecția, reluată des și din mai multe unghiuri, asupra acestui subiect. Or, dacă Poenaru e un computerist genialoid, fost olimpic internațional la matematică, iar pentru el Gödel și principiul său intră în vocabularul curent și în sistemul său de referințe, majoritatea cititorilor (în numele cărora vorbesc) nu pot urmări demonstrațiile lui Gödel. Prima sarcină de care trebuie să se achite romancierul – și o va face – este deci aceea de a „îmblânzi“ o tematică matematică dificultuoasă, de a o naturaliza romanesc. Spre deosebire de romanele lui Cărtărescu, în care această naturalizare e mai lesnicioasă, teoriile științifice fiind culese de autor din cărți de popularizare, aici corpusul teoretic matematic se va „întrupa“ cu greutate în substanța romanescă. Până la urmă, însă, pariul lui Vosganian va fi câștigat de autor. După vreo cincisprezece referințe la principiul incompletitudinii, de-a lungul romanului, înțelegem de ce este atât de important în construcția protagonistului și a cărții. Spre final, Gödel însuși va fi evocat și portretizat, ca o dovadă a felului în care principiul incompletitudinii l-a epuizat, l-a istovit. Savantul, la un moment dat, „a început să înțeleagă“: „Îi privesc fotografiile din tinerețe, un student studios, neavând nimic din aura unei gândiri rebele. Căutătura lui, dindărătul ochelarilor rotunzi, cu ramă neagră, este mai degrabă întrebătoare, de o curiozitate senină. Își poartă zâmbetul cu o undă de satisfacție: a reușit să vadă dincolo de propria curiozitate. Probabil că perioada aceea din viața lui a fost cea mai liniștită, din perspectiva relației cu sine, în fața unei lumi agresive care îl revolta și pe care, nereușind s-o influențeze, a părăsit-o în cele din urmă, traversând oceanul spre America. Au fost anii în care credea că principiul incompletitudinii nu poate fi aplicat decât sistemelor formale, că el nu funcționează decât în domeniul aritmeticii. Din privirile lui îmi dau seama că, încetul cu încetul, a început să înțeleagă că nimic nu poate fi adevărat sau neadevărat într-un sistem formal, alcătuit din axiome și simboluri, care să nu poată fi aplicat în lumea reală. (…) Pe măsura trecerii timpului, privirile lui Gödel se îngreunează. Se poate să fi descoperit, între timp, că Ecleziastul este o înșiruire de axiome și că Biblia însăși se poate reinterpreta ca un sistem formal, câtă vreme își propune propriii algoritmi. Din spatele ochelarilor rotunzi, cu ramă neagră, mă privesc ochii în care nu se mai citește curiozitatea, ci teama că destinul lui, ca și al celorlalți oameni, nu se petrece decât într-un cerc strâmt, desenat de zei, precum cel al tragediilor antice.“ (pp. 306-308). De adăugat, la acest punct, că principiul incompletitudinii devine nu numai obsesia lui Poenaru, ci și filozofia și, deopotrivă, morala lui: dacă îi va găsi rezolvarea, omul va deveni, stricto sensu, nemuritor.
Ca să glumesc puțin și să mai destind atmosfera după acest roman atât de grav și de problematizant, personajul oricum nu poate să sucombe până la finele cărții, tocmai pentru că e protagonist și narator (deși mai sunt și cazuri de romane în care eroul a decedat, dar tot narează: vezi la Vlad Zografi, alt om de știință exactă devenit romancier). Poenaru, deși e un tinerel de 25 de ani, nu se pierde cu firea în fața amenințărilor ce i se flutură în față de diverși responsabili cu aer de securiști sau de procurori sau de amândouă la un loc. Ca în The Matrix, unde după Neo se tot țin Agenții (până când eroul învie fortificat și-i ia la palme pe repede-înainte), aici un Stoian, apoi un Prodan îl vizitează pe computeristul nostru cerându-i imperios diferite lucruri. Toate au legătură cu cyberspațiul, unde Poenaru este un fel de rege al pixelilor. El trebuie mai întâi să analizeze profilurile unor oameni în carne și oase, oferind know-how în legătură cu ei; iar apoi, să creeze identități virtuale cu care să populeze o rețea socială (ați ghicit, e vorba de Facebook, MeWe e deocamdată o glumă), în scopuri politice. Printre atâtea amenințări, cerințe și termene, eroul din cyberspațiu găsește timp să fie activ și în realitatea propriu-zisă, unde are o relație erotică bine povestită cu o indimenticabilă Maggie. Scenele de sex sunt picante și excelent scrise, Maggie fiind o extravagantă, iar Poenaru, un computerist potent.
Cu aceasta am ajuns însă la un defect al romanului, și anume carența de verosimilitate realistă în construcția personajului central. Chiar dacă e narator și, cum am spus, nu îl vedem din afara, ci din interiorul lui, Ciprian Poenaru nu vorbește ca un tânăr, dar ca un om hiperexperimentat, trecut prin multe. Ce vrea să zică „holtei neîmblânzit“ când ai doar 25 de ani? E oare credibil un enunț precum „Viața mea a fost o elegie a privirii“, când protagonistul e atât de tânăr, fiind născut după Revoluție? Care viață? Poenaru vorbește frecvent cu experiența, referințele culturale, istorice, frazarea autorului însuși, ceea ce-i oferă charismă retorică, dar îi diminuează credibilitatea ca personaj autonom, în acord cu propriile date caracterologice. Semnificativ, celelalte personaje tinere, băieții din cercul prietenilor lui Poenaru și Maggie, cu care am făcut deja cunoștință, sunt mai bine individualizate decât computeristul căruia Vosganian îi împrumută prea adesea propriul mod de a gândi și a vorbi. Sclipitor ca narator, protagonistul din Patimile după Gödel suferă deci ca personaj verosimil într-un roman de tip realist. E ceva ce întâlnim și în romanele lui Breban, unde eroii monologhează pe zeci de pagini și vorbesc nu altfel decât autorul.
E drept că fostul olimpic la matematică este deosebit de simpatic, mai ales atunci când caută triunghiul lui Lobacevski între coapsele femeilor ori numără, pe stradă, mulțimile de oameni și e fericit când dă peste un număr prim. Personaje bine realizate sunt și Arvinte, un administrator fără moarte (și el aduce aminte de un personaj din Matrix, dacă nu chiar de două), pașnicul domn Mentzel, care se vădește a fi fost un ucigaș abject, la Revoluție, și Danny, prietenul fără scrupule al lui Poenaru, care vrea să facă un partid upgradat la realitatea digitală. Autorul dă fiecăruia o funcție precisă în roman, în intriga și în orizontul speculativ al acestuia, cu o economie de mijloace care nu îi era caracteristică. Scrisul extensiv și gurmand al lui Vosganian a devenit acum intensiv și economicos. Mai complicată decât prozele anterioare, aceasta de față e totodată mai „strânsă“ și ar putea constitui scenariul unui film, într-atât de interesantă și de bine condusă e intriga, care este simultan un mod de a înțelege realitatea și viața; și limitele lor.
Patimile după Gödel nu a avut o receptare prea bună până acum, poate și fiindcă realitatea virtuală nu a intrat încă în tematicile omologate critic ale prozei autohtone. Pe cât mă pricep eu la proză, îl consider un roman sofisticat și destul de greu de digerat, dar meritând din plin efortul.