Ciuma stinsă de altă formă de ciumă

Pandemia a adus în prim-planul atenției și al lecturii cărți în care s-a îngrămădit memoria umanității despre molime. Nu au lipsit din lista de lecturi Decameronul lui Boccaccio din timpul epidemiei de ciumă din 1348, Ciuma lui Camus despre epidemia de ciumă din Oran, inspirat de holera din același oraș algerian din 1849, sau Dragostea în vremea holerei a lui Márquez, un roman care induce în eroare prin titlul privitor la simptomele dezamăgirii în dragoste. Toate aceste cărți vorbesc mai degrabă despre contagiunea morală decât despre cea bacteriană sau virală, chiar dacă în unele dintre ele boala este limpede expusă și descrisă, în aceeași măsură în care este expusă răutatea accentuată a celor afectați de maladiile societății. Cu toate acestea, cred că romanul pandemiei actuale este cel al cunoscutei Ludmila Ulițkaia, A fost doar ciumă, un roman cu o poveste stranie, amânat și aproape uitat, despre care autoarea însăși pare surprinsă de actualitatea lui (de contextul care a permis readucerea în atenție): „Am scris scenariul Ciuma când aveam patruzeci și cinci de ani. Voiam să mă prezint cu el la cursul lui Valeri Frid. Nu m-a acceptat la curs, mi-a spus că am tot ce-mi trebuie pentru un scenarist și n-are ce să mă mai învețe. Au trecut treizeci și doi de ani, și iată că subiectul a căpătat o nouă actualitate.“ (p.5).

Aducerea în actualitate are, așadar, aceeași explicație ca reconfigurarea listelor de lectură din perioadele de izolare, cu amintitele cărți în prim-plan. Nu întâmplător, și prietenii Ludmilei Ulițkaia, după cum ea însăși declară, au optat pentru aceleași lecturi, înlocuind romanul lui Márquez cu Ospăț în timp de ciumă, una dintre Micile tragedii ale lui Pușkin, o carte de dramaturgie filosofică în versuri din 1830, nu foarte cunoscută la noi, trecută aproape neobservată în ciuda a numeroase ediții românești publicate între 1957 și 2019. Este firească această revenire la lecturile unor cărți devenite „depozitarele de nădejde pentru memoria umanității“ (p.109), folosind expresia Ludmilei Ulițkaia dintr-un dialog cu Christina Links (care ține loc de postfață), cum firească a fost și readucerea la lumină a textului abandonat, intitulat provizoriu Ciuma, un scenariu devenit în vremurile pandemiei de COVID-19 romanul A fost doar ciumă. Nu miră, în asemenea condiții, că romanul, scris în stilul fragmentar care a consacrat-o pe Ulițkaia, este încărcat de scurte indicații fine și dense, cu rol de didascalii, fără a fi marcate ca atare. Aceste notații au o forță extraordinară în modelarea conținutului. Spre exemplu, în trei propoziții scurte și condensate încape moartea personajului secundar Petrovski (p.64). În câteva tușe dublând două replici, prozatoarea produce detensionarea în cazul unui adulter nedovedit. Prezența NKVD-ului la ușa Ludmilei Ignatievna Kostrikina produce, prin urmare, ușurarea (pp.67-68). Notația scurtă și densă nu este încărcată doar de tensiune, de gravitate. În acel spațiu îngust al didascaliilor reconsiderate încape umorul subtil, la nivelul maeștrilor din marea literatură rusă. Nu întâmplător, undele umorului contagios al lui Gogol se resimt la o amplitudine considerabilă în aceste scurte indicații scenice ale romanului Ludmilei Ulițkaia. Însăși povestea, inspirată din fapte reale, poartă în sine subtilitatea umorului gogolian și ascuțișul satiric al acestuia la imixtiunea statului în viața privată a cetățeanului (tema predilectă a scriitoarei). Titlul însuși e o mostră a umorului caracterizat prin tipicitate culturală.

Pe fondul celei mai cumplite forme de manifestare a opresiunii sovietice împotriva „dușmanilor regimului“ exercitate prin Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne (sau NKVD) condus de sinistrul Lavrenti Pavlovici Beria stă să izbucnească o epidemie de ciumă. Neglijența microbiologului Rudolf Maier care, lucrând la dezvoltarea unui vaccin împotriva ciumei, devine purtător al bacteriei în chiar plină ședință a comisiei de specialitate la Comisariatul Poporului pentru Sănătate, este evenimentul declanșator al întâmplărilor. Umorul caustic al Ludmilei Ulițkaia se resimte, cu aceeași putere de contagiune prin lectură, în întreaga serie de întâmplări, de la pronunțarea numelui de către eroul tragic al poveștii, cel care cu ultimele puteri, își trădează prin identitate apartenența la etnia dușmană regimului (în 1939), printr-o simplă mențiune între două rânduri de suspensie: „Da, da… Maier Rudolf Iohan… Ivanovici. Masca, masca… s-a desprins… Accident nefericit“ (p.33), până la anchetarea Idei Grigorievna Jurkina, fiica unui cunoscut bolșevic, care fără să se gândească la motivele ridicării soțului său îl și trădează, spunând că provine dintr-o familie de chiaburi (p.80). Adevăratul fior rece insinuat cu umor se strecoară în text în momentul în care Beria însuși, ascuns în spatele chipului Persoanei Sus-Puse „care vorbește cu accent gruzin“ (așadar, al cărei nume nu poate fi rostit), se angajează în eradicarea flagelului:

„– Într-un oraș modern foarte aglomerat, epidemia poate cuprinde toată populația la fel ca un incendiu… Înțelegeți? spune comisarul cu voce moale.

Bine, zice Persoana Sus-Pusă, ridicându-se brusc. Vă ajutăm. Și cu listele, și cu lichidarea.

Comisarul încremenește.

Nu, nu, e vorba numai de carantină, nu de lichidare… Trebuie urgent găsiți și izolați toți contacții. Dacă o facem repede, cresc șansele să oprim epidemia.

Personajul se uită de sus la comisar și zice pe un ton ușor batjocoritor:

Și cu asta vă ajutăm. Avem atâtea posibilități…“ (pp.44-45).

Așadar, NKVD preia sarcina căutării și izolării contacților, ceea ce, în ciuda stranietății, nu diferă ca mod de aplicare de atât de cunoscutele episoade ale arestărilor din ampla acțiune de epurare a „dușmanilor poporului“ condusă de Beria.

Umorul se resimte până și în cele mai simple decizii, cum ar fi cea privitoare la ocultarea adevărului. La spitalul în care este internat Maier se instituie carantina pentru influenza – numele seriei de trei virusuri responsabile pentru epidemiile de gripă sezonieră – o acțiune de mistificare care conduce la un nou motiv sănătos pentru eradicarea „dușmanilor poporului“, identitificați cu persoanele celor care răspândesc informații despre ciumă. Într-o notație din afara textului, Ludmila Ulițkaia cuprinde realitatea socio-politică a adevăratei forme a menținerii populației sub alte epidemii, sub infodemia utilă influenței regimului: „Într-o țară obișnuită cu minciuna absolută, o jumătate de adevăr sună chiar atrăgător“ (p.114). Poate de aceea, pentru a nu exprima cu gravitate adevăruri într-o lume a gravității răspunsurilor justificabile doar prin infodemia încă neeradicată, Ludmila Ulițkaia alege calea ironiei, pe care o stăpânește asemenea maestrului Gogol. A fost doar ciumă e, prin urmare, o replică așteptată a unui personaj secundar, a unui novice de tipul copilului din „Hainele cele noi ale împăratului“, care găsește să dea astfel glas bucuriei de a își revedea soția. O altă epidemie, mai cumplită, cea a terorii, este cea care a speriat populația. O ciumă stinsă de o altă ciumă este esența romanului Ludmilei Ulițkaia, pentru a cărui lectură nu e necesar timp mai îndelungat decât de o cafea. Un timp suficient pentru a păstra multă vreme gustul amar al cafelei, al poveștii.