Ca o mantie grea

Mihai Kantzer este pseudonimul literar al lui Bogdan Popescu. A publicat cărți de autor și în colaborare pe teme filosofice: Qualia și filosofia conștiinței (Antet, 2007), Filosofia conștiinței și științele cognitive (împreună cu Angela Botez, Cartea Românească, 2002). Poezie a publicat în România literară, „Luceafărul“, „Convorbiri literare“, „Arca“, „Viața Românească“, „Ramuri“, „Con temporanul“. În acest an publică volumul de poezie Indicele fericirii globale (Tracus Arte, 96 p.), cu ilustrații realizate de către artistul grafic și arhitectul Răzvan Luscov și cu un cuvânt însoțitor de Al. Cistelecan pe coperta a IV-a. Ilustrațiile, policrome, se dovedesc a fi nu atât un dialog cu textul ori un ecou al acestuia, cât o simbioză cu efectul fericit al unei camere de rezonanță, amplificând emoția cititorului la întâlnirea cu volumul. Volum în care Al. Cistelecan depistează: o ironie în ecuație melancolică, inteligent jucată printre aluzii și notații, cu nostalgia bravată ca nonșalanță. Mihai Kantzer are o voce matură și un timbru specific în poezie. Chiar și palierul pe care îl creionează, acela al cotidianului, al faptului divers, al jurnalului, deși vizitat adesea, este profund individualizat în cazul său. Abordarea unor teme pe cât de noi, pe atât de familiare și, din cauza apropierii (în timp și spațiu), pe atât de dificil de abordat, sunt terenul de joacă al poetului Mihai Kantzer. Inteligența artificială, postumanismul, rețelele sociale, noile paradigme, încălzirea globală, visele lui Dughini, dar și realități prozaice precum ședințe, deadline-uri, target-uri, indici bursieri, sunt subiecte dificil de abordat chiar și în literatura de specialitate, unele, reprezentând un teren nou, în formare, cu atât mai greu de cartografiat. Cu toate acestea, Mihai Kantzer demonstrează, în timpuri post-moderne, un vechi adevăr: acela că poetul prin intuiție și inspirație trece dincolo de analiză și exactitate, sondare științifică. Astfel, poezia sa este o secțiune transversală a societății actuale. E neașteptată, în cazul unui suflet de poet, luciditatea și conectarea la cele mai concrete aspecte ale vieții. Cercurile lui Dante, în lumea noii realități, cu tot cu amprentă pandemică, se desfășoară în cheie post-modernă în poemele descriind un multivers. Aflat în zodia ruletei rusești, eroul acestor versuri nu are privilegiul de a trăi viața, fiind trăit de aceasta: Facebook, like-uri, selfie-uri, reality show, globalizare, provizorat, toate creează senzația unui vertij. Scrise la timpul prezent, la persoana întâi (singular sau plural), în propoziții simple, cu valoare de sentință, cu puține figuri de stil, poeziile comunică emoția tocmai prin ritmul cadențat, ce amintește de succesiunea rapidă a vieții cotidiene, iar frumusețea prin jocul de idei și aluzii care creează o complicitate cu cititorul. În acest context dragostea nu poate fi decât ratată: două insecte care încearcă să fugă, dar nu reușesc/ pentru că au fost deja capturate și fixate în insectar. Indicele fericirii globale măsoară, în fond, nivelul eșecului pe multiplele planuri ale vieții ființei umane. Ființă umană aflată într-o perfectă singurătate în mijlocul societății hiperconectate. Corabia, poemul care închide volumul, este și o concluzie a acestuia. Ludicul, ironia, optimismul înăbușit în fașă, melancolia lunecând spre elegie, alcătuiesc un amalgam din care se modelează acest poem ca o cutie a Pandorei în care se întrevede fantasma Speranței, cu gustul ei dulce-amar: sună ceasul deșteptător,/ închid animalele sălbatice în cuștile lor/ le potolesc mai întâi setea și foamea/ apoi le mângâi pe spate/ le separ cu grijă pe regnuri și le urc în corabie/ îmi beau în tihnă cafeaua și pornim la drum/ pentru a câștiga noi trofee,/ noi insule voi anexa din acest arhipelag,/ împărăția mea va străluci și eu nu îmi voi da seama,/ până când materialul nu va fi editat postproducție. Poezia lui Mihai Kantzer este o pâlpâire la capătul realității întunecate, ca o mantie grea, o modalitate de a rezista ce nu apare în manualul de utilizare a vieții în secolul 21.