Nichita Danilov este în primul rînd poet, abia apoi romancier și eseist. Face parte, convențional – prin vîrstă și prin unele trăsături ale operei sale – din generația 80, dar este sigur că originalitatea sa transcende încadrările. În „întunecatul deceniu nouă“ al secolului trecut, Nichita Danilov a publicat doar poezie, cu mare succes. Primul roman a apărut în 2004, eseurile s-au adunat și ele în ultima vreme. În toate textele lui, Nichita Danilov se arată insolit, uluitor, imprevizibil, dar și întortocheat ca un labirint, complicat ca o șaradă.
Actualul volum (De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, Editura Tracus Arte, 2021) cuprinde texte eseistice, fragmente de critică, pamflete, reflecții socio-politice publicate anterior. Ele stau alături ca umbrela și mașina de cusut pe masa de operație a lui Lautréamont. Nicio notă nu lămurește modul de alcătuire, nici nu dezvăluie intențiile autorului dincolo de textele propriu-zise, grupate misterios în patru „părți“. Chiar prima parte, eseuri despre literatura română „dintre“ I.L. Caragiale și Urmuz, se referă la personalități precum Mateiu I. Caragiale, care i-a supraviețuit lui Urmuz, sau arheologul Nicolae Pușcașu, născut la zece ani după moartea lui Urmuz și trăind pînă în 2002.
Fiecare text demonstrează caracterul aparte al gîndirii și scriiturii lui Danilov. Ele uimesc, contrariază, perplexează, încîntă în doze variate. Spațiul nu permite citate extinse ce s-ar cuveni puse în fața cititorului. Fraza lui Urmuz ar forma „bucle ca banda lui Moebius“ cu propoziții „decupate din cuburi, paralelipipede, elipse și formule prelinse în abis“. De la forme spațiale ajungem la forme plane (elipse) și abstracte. Cum arată o formulă cînd se prelinge în abis? Imaginația pauperă a cititorului e pusă la încercare. Unele sintagme, dar și unele idei, au gust catifelat, altele zgîrie cerul gurii: „în cercurile literare bucureștene – cîte o (sic!) mai fi rămas – opera lui Caragiale e privită ca un fel de biblie (sic!) a poporului român“. Doar în cercurile literare și doar bucureștene? N-o fi așa la Ploiești și Mizil? Se afirmă însă că din Biblia aceasta, „ca dintr-o cutie a Pandorei“, se revarsă „zi și noapte tot răul societății românești“. Comparațiile Sfintei Scripturi, chiar cu minusculă, cu o cutie a Pandorei și a operei lui Caragiale cu un izvor al răului sînt terifiante.
Unele afirmații cer reflecție serioasă înainte de acceptare sau refuz total: „răul izvorît din opera sa (a lui I. L. C.) a devenit nociv“. Un rău benefic ar fi mai greu de închipuit, dar gîndul că forța lui e „propulsată de un vid interior“ ne zdruncină bietele cunoștințe de fizică. Nichita Danilov e dificil de urmat pe calea arborescentelor lui metafore. El e un gînditor ce se dezvăluie cu greu, urmîndu-și ideea fără cruțare, indiferent de contrarietățile pe care le seamănă în calea cititorului.
Poetul-eseist transferă modul său faustic de a simți asupra unui subiect pe care îl copleșește. Imaginația autorului îl concasează precum ciocanul lui Thor sau îl transformă în cui, precum ciocanul lui Maslow.
Nu știm dacă Danilov este ironic premeditat ori emană deriziunea spontan. Exemplu: „față de Marx, Lenin e anost“. Din complet altă zonă, graficienii postmoderni „consideră universul o linie (sic!) în spirală“! Poetul ar putea scrie, pe „linia“ tizului său Stănescu, o „certare a lui Euclid!“. Incerta ironie țîșnește liber. Un confrate, E. Galaicu-Păun, „poate fi privit ca un Crist romantic“. Văleu!, am exclama. Numai că E.G.-P. „s-ar răstigni doar pentru binele și gloria poeziei sale“. Apoi: „Al. Cistelecan a dezvoltat un întreg cult pentru poezia lui Galaicu. Și viceversa“. Nichita Danilov ne asigură că, în „casa sa“, E.G.-P. oficiază un cult pentru criticul care-i apreciază „dialectica și freatica viziunii“, pînă acolo încît „și papagalul său rostește, în momentele de cumpănă, [nu le putem bănui durata și intensitatea, n.m.] extrase din opera criticului. (…) Alte extrase lungi din opera sa critică sunt agățate în bolduri de draperii, perdele, pereți.“ Urmuz este cu noi și mai ales cu Nichita!
Nichita Danilov stă el însuși pe un scăunel între Caragiale și Urmuz: simte enorm și vede monstruos felul în care diferențele dintre pîlnie și Stamate dispar, supte de vid.