Un lumpenpoet

Dimitrie Stelaru se bucură de o reputație de personaj cel puțin egală cu cea de poet. A fost de-a lungul vieții hamal, miner, funcționar, zidar sau pur și simplu om al străzii. Așadar, o condiție existențială al cărei spectru extremist se regăsește cu prisosință în versurile sale. Omul a intrat într-o anecdotică de extravaganțe (și-a înscenat la un moment dat moartea), inclusiv de comportări oscilînd pe marginea legii. Dovedea uneori un umor crispat cum o posibilă supapă a dureroasei marginalizări. Mi-a relatat Blaga ceea ce ar fi răspuns Stelaru, la rîndu-i interogativ, la întrebarea unei cunoștințe comune, ce părere are despre autorul Spațiului mioritic: „E om serios? Nu cumva umblă noaptea pe case?“.Cînd l-am vizitat acasă, la finele anilor ‘60, îngăduindu-mi a-i zice: „e adevărat că…“, m-a întrerupt cu un îndemn: „Sunt lucruri pe care le-am uitat, uită-le și d-ta!“. Părea cu mult îmbătrînit peste vîrsta sa ce abia trecuse de cinci decenii. În odaia modestă se zbenguia un copil de cîțiva anișori, fiul său pe nume Norocel… Interesant faptul că deși proletar sadea, Stelaru nu a arătat nici un interes ideilor de stînga. Un romantism elansat în notă modernistă l-a îndreptat către o creație poetică la antipodul situației precare în care se afla. Transfigurînd datele acesteia într-o unduire de fantasme, într-o gestică transportată, într-o virtuală așteptare tensionată chiar de zădărnicia sa. Vagabondajul devine prilejul atingerii unor motive grave, recunoașterea unor maleficii sugerînd un destin de damnat: „Mi-am închis inima și nu mai știu/ Unde să merg. Spre munții cerului ori în pămînt?/ Aici suntem noi oamenii blestemați./ Acolo cine e?/ Dacă mă caut nu mă mai găsesc,/ Dacă strig, vînturile mă pierd în ele./ Am fost înainte, ce eram?/ Nici gîndurile nu mai știu,/ Nici stelele ori noaptea ochilor“ (Aici). Universul apare drept un catalog de suferințe fără cauzalitate aparentă prin care poetului i-a fost dat a se preumbla lunatic, cu unica satisfacție a confirmării permanente a Răului. Imagistica e adesea una a diformității, alterării, coruperii originarului: „Deschid stîncile și cartea lor/ Tulbură heruvimul vîntului;/ Ceara luminii învie spînzurători/ Lîngă arbori și odihna pașilor lui“ (Decor pentru Iwa). Erosului i se dedică un neorealism sordid, famelic, sperînd doar un melos al mizeriei: „În dimineața aceasta m-am trezit lîngă Maria-Maria/ Pe scîndurile patului pline de păduchi și de sînge/ Și am sorbit nepăsarea ca pe o otravă – / și am scuipat în castronul cu terci. (…) Vom porni în Gara de Nord tăcînd, tremurînd,/ Strecurîndu-ne, urmăriți, pe lîngă porți./ Alături de hamali vom duce bagaje,/ Visînd o plecare a noastră către orașele văzduhului/ Și ne vom întoarce mai morți – / dar tu ești pîinea caldă“ (Maria-Maria). În această atmosferă a paradoxalei regăsiri de sine prin înstrăinare își face loc un spectacol al spectacolului în care e prins eul liric. O actorie cum o idealizare parodică, un histrionism ironic cu sine însuși. Pornind de la episodul circului, Stelaru deschide poarta unor trăiri halucinogene, unor senzații ale grandorii girate de refuzul de care se izbește. Un Paradis artificial al boemei nelipsite de o notă a sacralității improvizate: „Paiațele, însoțitoarele tale, n-aveau/ Nici mîini, nici picioare – //numai ochi; numai un voal/ Și-n păr, ascunsă, cîte o floare.// Luaseră din cîntecul nostru o stea – / gloria din soare/ Și-n miezul nopții alta fura/ Sufletele morților de pe mare.// Plinule de basm, de opium, de ceață!/ Hotarele ne despart, ne-au frînt;/ Numai paiațele, cupele, în fiecare dimineață,/ Le văd, le beau, ca un sfînt“ (Paiațele lui Cocteau). Ca și spectacolul exotic dublînd depărtarea geografică prin cea vizionară: „Era în Shanghai o balerină – / Era o tristă balerină;/ Despletită, spintecînd scena,/ Pîntecul ei revărsa moarte și lumină.// Mîinile, transfiguratele mîini, cîntau adormirea – /nemișcat trupul, de piatră;/ Mîinile părul, învăluiau rana – / Inima, flacără toată“ (Balerina). Această teatralitate nervoasă, înfrigurată, tentație de-a scăpa de sine duce de asemenea la cîteva relaționări în sfera unor celebrități. Nici o infatuare însă nu e de găsit aici. Doar un fior al unei confraternități amare ce exclude ambiția ierarhiilor: „Bună dimineața, Verlaine,/ Ciudatul meu zeu și prieten – / Bună dimineața. Vor mai trece/ Pînă ni s-or usca versurile, milenii treisprezece“ (Verlaine). Funigei din Villon, Poe, Nerval, din Bacovia și Emil Botta plutesc în aer. La rîndul său, nici consubstanțierea cu Isus nu lasă un gust sacrileg, fiind, dimpotrivă, un gest de originală pietate, aidoma celui al jongleurului care se închina în fața icoanei preferînd a-i înfățișa jocul său de cuțite: „prea tîrziu, prea tîrziu – / atunci va fi prea tîrziu;/ Dimitrie Stelaru, noul Cristos, se va ridica lîngă tine, rănit,/ Scuipat, bătut, alungat/ Profețind: «prea tîrziu» – / Prea tîrziu, vierme golit.// Drumul lui a fost uns/ Cu otravă și noroi,/ Prietenul Iuda l-a iubit de-ajuns/ Și azi așteaptă, în umbra lui, strigoi:/ «Doamne Stelaru, Cristoase,/ Sub banca din parc mai e loc/ Și pentru obositele tale oase»“ (Prea tîrziu). Dar postura morală perenă a lui Stelaru e solitudinea. Nici apropierea umană, nici aspirația mistică nu l-ar mai putea izbăvi de această captivitate lăuntrică, de această frustrare organică. Durere al cărei remediu e ea însăși ca un laitmotiv: „Să nu te-apropii de sufletul meu/ Cînd sunt plecat; numai mîinile/ Să mă caute peste neguri – / Noi suntem totdeauna peste tot/ Și nu ne întîlnim“ (Cînd sunt plecat). Nu o dată starea bahică e recognoscibilă în stihuri caracteristice: „Sunt ostenit de bocet/ Și vinul mă înspăimîntă/ Spre mine vreau să mă întorc/ Mîncîndu-mă“ (Spre mine vreau). Un efect al dispoziției în cauză ar putea fi o dezechilibrare, o destrămare a textului, pînă la un punct transcriere fidelă a clipei de vis indus. E poate cea mai emoționantă confesiune a dramei atît de personalizate reprezentate de destinul „îngerului vagabond“ care a fost Dimitrie Stelaru.