De mic, am avut un respect imens pentru vocații mai mult decât pentru meserii. Medicii, printre care am crescut, preoții și poeții mă umpleau de admirație. În Italia, acum câteva decenii, am intrat într-o biserică romanică, unde se rugase Dante. Pieve di Polenta, aproape de localitatea Bertinoro, evocată de poetul florentin, care elogia obiceiurile cavalerești și curtenia de aici, Purgatoriul XIV. Biserica a ținut să marcheze vizita lui Dante nu doar prin plăci de marmură gravate cu versuri din Divina Comedie, dar și locul în atrium pe unde intrase poetul. Casa de vacanță a lui Montale, de fapt a tatălui său, în Liguria, la Sestri Levante, unde mergea în vacanțe împreună cu criticul Carlo Bo, am găsit-o, destul de greu. Dar ce nu aș fi făcut pentru autorul versurilor Oase de sepie, traduse în românește de regretații Ilie Constantin și Marian Papahagi? O vilă discretă. Așa cum am vrut să văd localitatea unde a stat Ezra Pound, tot pe coasta ligură, la Rapallo… O bursieră de la Centro Studi Ligure al Fundației Bogliasco, o tânără care se documenta pentru o monografie Ezra Pound, a pornit de aici, curajoasă să dea de urmașa poetului. Despre bursieră trei zile nu s-a știut nimic. A reușit, tot întrebând, să ajungă la fiica poetului, Mary de Rachewiltz tocmai în Tirol. Cu un poet din triada ermeticilor florentini („la terza generazione“) Piero Bigongiari, am reușit un dialog la Rimini la Hotel Ambasciatori. Ce mică-i lumea poeziei adevărate! Piero Bigongiari l-a recomandat pe Milo de Angelis , autor cu o bună cotă valorică. La Patras, în Grecia, împreună cu Vasile Igna, în 2020, l-am descoperit pe poetul italian ca partener extrem de plăcut de discuții literare Că a contat mereu prietenia, mi-a spus-o și regretatul Marco Cugno. „Pe tine nu te-am introdus în La poesia romena del Novecento, știind că tu nu poți să te superi, doar suntem prieteni!“ Prietenia mi s-a părut, da, mai importantă decât mândria de a publica.
Pe Alfredo Giuliani, membru al Grupului 63, teoretician al neoavangardei, l-am cunoscut prin Marian Papahagi la Accademia di Romania din Roma. Agil, mijlociu ca statură, cu replică rapidă, mi se părea că are ceva din Geo Dumitrescu, doi neo-avangardiști clasicizați. Ce colorat vestimentar mi s-a părut în schimb celebrul Evgheni Evtușenko! Strălucea la Mangalia, la Festivalul Zile și Nopți de Literatură, organizat de Uniunea Scriitorilor în 2007. L-am abordat în italiană și mi-a răspuns dezinvolt, bucuros, spunând că are o mulțime de premii în Italia, unde a stat ani buni. Tradus de Ștefan Dimitriu, volumul lui apăruse atunci. Cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi și a trece dincolo, Nicolae Dabija îmi trimitea, în decembrie 2020, un volum de aforisme și meditații despre poezie. Este ultimul sosit în „cer(c)ul poeților dispăruți“.
Pe Nichita Stănescu, venit la Cluj la o premieră a Teatrului Național și la un vernisaj, l-am convins să ne schimbăm puloverele. Cel al lui Nichita, verde smarald, îmi vine și acum mare, actorul Anton Tauf mi l-a solicitat pentru recitalul lui din versurile poetului șaizecist. Nu uit gustul măslinelor oferite de Florin Mugur, dimineața devreme, eram oaspete în locuința lui din Bibescu Vodă 19, venit să punem la punct un volum, 1983. Nici pe Mircea Ciobanu, care m-a primit acasă la el, fratern, nici pe Virgil Mazilescu și prima noastră ieșire prin Uniunea Scriitorilor în Bulgaria, conduși la gară de Lucian Raicu și de Ileana Mălăncioiu. Uneori rememorez conversațiile cu Marius Robescu la un pahar de vin roșu (preferatul lui) sau cele cu Cezar Ivănescu, la Botoșani, teatralitatea și faconda lui Mihai Ursachi. Ce mândru eram că pot sta cu Petre Stoica la masă la Doamna Candrea. Mă recomandase poetul Nicolae Prelipceanu. Petre Stoica, admirator al lui A.E. Baconsky, atesta că la cofetăria vieneză Hawelka acesta dialoga de la egal la egal cu poeții austrieci. Ben Corlaciu în schimb m-a mustrat, când l-am rugat să-mi dea un autograf pe volumul lui Un poet nu cere niciodată, pretinde!