Pisica manifestă independență și distanțare afectivă, deși poate fi la fel de loială precum câinele, dacă se simte iubită, putând deveni și ea „cel mai bun prieten al omului“. Însă trebuie să recunoaștem că iubirea nu îi este necondiționată, ca în cazul aceleia canine, deoarece ea începe să se frece de picioarele omului numai dacă se simte iubită. Prin urmare, pisica are nevoie de afecțiune pentru a dărui sentimente asemănătoare. Or, Constantin Abăluță, chiar dacă iubește asemenea feline, nu are cum să simtă decât ocazional manifestarea reciprocă și condiționată a acestui sentiment nobil din partea lor. Și aceasta din simplul motiv că nu are pisică acasă. Oricum, de-a lungul timpului, el a scris suficiente poezii de gen pentru a le putea aduna într-o mică antologie precum Pisica mea și luna (Editura Charmides, 2020).
Pentru faptul că este înzestrată cu reflexe foarte bune, care o ajută să scape din situații-limită, tradiția populară românească a instituit legenda că pisica are șapte vieți în pieptu-i cu blană. Ba, potrivit studiilor infailibile efectuate în spiritul aceleiași tradiții de „cercetătorii britanici“ – care întotdeauna cad în picioare ca pisica și au dreptate – ea ar avea chiar nouă vieți. Dar, fie cu șapte, fie cu nouă existențe, această felină joacă pentru Constantin Abăluță un adevărat rol întemeietor al casei: „O pisică/ s-a plimbat cândva în jurul casei mele/ întipărindu-și labele-n beton/ asta a fost cu mult timp înainte/ ca tata s-o fi cunoscut pe mama// uneori/ după ploaie/ privind în urmele pline de apă/ îmi pare că surprind sclipirile/ a tot ce nu voi mai apuca să trăiesc“ (p. 14).
Chiar și extincția este închipuită sub forma unei identificări cu aceea care „n-are nevoie de buletin ca să existe“: „În curând zilele mă vor lăsa în pace/ cerul nu va mai avea nici un nor// voi fi o pisică în vârf de plop/ nemaiputând să coboare/ nici să urce/ privind speriată cerul albastru/ pământul negru// nemaiștiind unde-i casa ei“ (p. 18). I-am putea recomanda poetului, în privința alienării dorului de nemurire (cine nu îl are?), să crească o broască țestoasă și cred că ar fi convins cu propriile opinii: „Cei care nu au pisică mai au o alternativă: o broască/ țestoasă. Pisica moare și golul lăsat în urmă te/ covârșește. Pe când broasca țestoasă pleacă, dispare./ Trec anii și tu tot speri că o să revină. Mori cu această/ speranță. N-am întâlnit pe nimeni care să spună că i-a/ murit broasca țestoasă. În schimb nepoți sau nepoate/ ale vreunui unchi mort, și care vor să-ți dăruiască/ broasca lui țestoasă, am întâlnit câțiva“ (pp. 35-36).
„Extensie“ a ființei umane și neputând fi închipuită altfel decât ca o aristocrată plină de „fițe ocheade și miorlăit“, pisica este asemuită unei prințese moștenitoare „a tronului soarelui sau lunii“. Are dreptate Șerban Foarță să spună în prefața „Pisicovenii“ că, aparent heliofilă, pisica este, în realitate, un animal lunar, ba chiar lunatic, soarele fiindu-i doar o sursă de căldură. De fapt, însuși titlul antologiei întărește o asemenea aserțiune în cazul acestei feline prin excelență schimbătoare, flexibilă și adaptabilă. Omul se înșală dacă își închipuie că îi este stăpân pisicii doar pentru simplul fapt că o ține în casă. Ce-i drept, are și ea, ca orice… om, un călcâi vulnerabil (în fine, vreo pernuță de la o lăbuță dinapoi), iar acesta este trădat de atracția spre lumină: „am luat o oglindă/ și-am început să proiectez mici pete de lumină/ pe trunchi// pisica neagră cobora încet/ să prindă pete de lumină/ fără să știe legată/ de mâna mea tremurătoare/ ca de un destin“ (p. 17).
Prezența în casă a unei pisici îl învață pe „stăpân“ că există pe lumea asta (și poate că și pe cealaltă) multe calități care nu sunt numai umane. De asemenea, ea satisface unele reverii ale intimității: „Casa fără pisică pare mare și inutilă. Casa cu pisică/ pare mică și comodă ca fotoliul bunicii“ (p. 37). „Camera era atât de mică/ abia-ncăpea într-însa o pisică“ și n-ar sta nicio iubită (ar continua Bacovia). Deci poate să existe spațiu locativ mult mai mic decât acela descris de stăpânul… Pisicuței (care „avea mai mult înfățișarea unui lucru de artă, decât a unui cal de ham“). Undeva, în călătoriile sale, Hogaș intra într-o odaie cu un pat, unde „ai fi putut prea bine învârti o mâță de coadă, și n-ar fi avut de ce se prinde“.
Poetul este determinat de pisică să vadă ceea ce se petrece dincolo de pereții unei camere sau de cadrul unei ferestre. Aș spune că el se lasă amăgit de sirena cu chip de felină dacă nu aș ști că pisica este hidrofobă. Ceea ce nu înseamnă că nu i-ar plăcea picăturile ce cad de la un robinet care nu este bine închis (sau care nu poate fi bine închis) și că nu ar atinge cu lăbuțele suprafețele bălților. Sunt antologate în Pisica mea și luna poeme „cu tandrețea/ omului care-a atins o anume vârstă/ ce-i permite să se detașeze de toate/ să se bucure ca mâța care se șterge lin de pereți“ (p. 28). Desigur că, așa cum a avut intenția Constantin Abăluță, „poeziile s-au așezat, precum cărțile de joc la pasiențe, într-o formațiune expresivă“. Și i-a ieșit pasiența, mai ales că a fost vorba de un „florilegiu“ despre pisici. Nu știu ce s-ar fi întâmplat în cazul unei antologii despre galinacee, întrucât, „dacă o găină se ascunde în dulap pare o prostie. Dacă o pisică se ascunde în același dulap este bineînțeles un șiretlic“ (p. 36). Iar „șiretlicul“ unui poet constă în a se inspira din orice, indiferent dacă trage ori nu mâța de coadă.