Ion Cristofor, reputat poet optzecist de la răsăritul promoției și doctor în Litere, este un autor pe cât de serios, pe atât de discret, de rezervat și de blând, încât numele său cu greu ar putea fi asociat canibalismului. Numai că poetul, ca și soldatul, nu știe întotdeauna încotro se îndreaptă gloanțele sale. Și nici la ce excese se dedau poemele lui atunci când pleacă, de capul lor, în lume. Volumul Poeme canibale a apărut la Casa cărții de știință într-o elegantă ținută grafică și adună poeme substanțiale, diverse tematic, pe care îndrăznesc să le consider printre cele mai reușite ale experimentatului bard din Cluj. Cred că orice poet trebuie lăudat cu hotărâre atunci când merită, cu tot curajul, depășind relativismul comod.
Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit la acest volum și țin să subliniez este distanța pe care poetul o ia față de sine, precum un artist stăpân pe arta lui se depărtează de persoana sa civilă, de confortul intimității și de ceea ce un clasic refuza: „ispitele ușoare și blajine“. Un personaj pe care îl consider metafora perfectă pentru condiția creatorului: seara, sau când i se abate, blajinul doctor Jekill se dă de trei ori peste cap și se preface în violentul domn Hyde. Această capacitate de transfigurare sub presiunea ideilor care-l bântuie și a poemelor (canibale) care dau să țâșnească din mintea unui scriitor este semnul vocației și al poeziei care se dezlănțuie, departe de a fi un balet mecanic de metafore.
Un poem-emblemă în acest sens este violentul Sex cu Anne Sexton, text care se destramă cu meșteșug într-o mare duioșie, precum norii lungi pe șesurile din Massachusetts. Primele două strofe abordează tema abrupt : Anne Sexton îmi propune/ Să facem un 69 în primăvara aceasta/ Pe o pajiște verde din Massachusetts. // Plânge pe umărul meu/ Șoptindu-mi că are „șaișpe ani între picioare“/ Și că va muri ca o fată cuminte. Paradoxul este evident și saltul în timp e semnificativ. Poeta din Newton, Massachusetts, suferindă de tulburare bipolară, a pornit motorul în propriul garaj, bucurându-se de efectul fatal al monoxidului de carbon în 1974, an în care Ion Cristofor, june poet, abia devenea redactor la „Echinox“. Pe-atunci, poeta blestemului asupra elegiilor avea 45 de ani și doi copii cam de vârsta posibilului său partener de pe pajiște. Și iată cum poemul lui Ion Cristofor virează – memorabil zic eu – spre o caldă melancolie, cu delicatețe de haiku: Pe cămașa și pe chiloții ei de bumbac,/ Atârnați pe frânghia întinsă,/ Între far și cireșul înflorit/ Vântul a scris câteva versuri/ Pe care un fluture galben/ Încearcă să le descifreze. Această mutare a privirii și a gândului de la partida erotică la pastel și de la peisajul, imaginat vast, al unei pajiști la micul detaliu pune lucrurile într-un dublu contrast semnificativ de o tristă frumusețe.
Ar fi multe versuri de citat din volumul lui Ion Cristofor, un poet care își premeditează cu vădită grijă secvențele. Dumnezeu este sătul de atâta singurătate și dă la o parte norii ca pe halatul de mătase al unei femei astfel că luna devine vizibilă ca un sân. Un vultur care cade în picaj din văzduh pare, absolut firesc, că se va apropia vertiginos de propria lui umbră, încât aceasta devine prada sa. Autorul are un acut simț al observației : strălucirea de o clipă a satârului reflectă tristețea domnului măcelar. Pulpele fetelor sunt catifelate/ ca zborul acestei păsări nocturne, adică ale unei bufnițe care este profetul silabelor. Toate sclipirile de acest tip sunt net superioare momentelor în care poetul se lasă purtat de porniri pamfletare și vrea să vidanjeze capetele oamenilor politici. Operațiune imposibilă, pe care nici un Hercule n-ar putea-o îndeplini.
În fine, poetul își vede brațele dispărând pentru că ele, pe măsură ce scrie, sunt devorate de poemele canibale. Noul Nastratin al Isarlâkului de pe Someș nu mai este hrană sieși, ci devine element nutritiv al propriei opere.
Ion Cristofor reușește cu Poeme canibale un volum demn de atenție, cu parfum de levănțică sălbatică și alte fine și subtile efluvii. Inspirat și matur în tehnică, poetul păstrează totuși rezerve de candoare juvenilă care ar fi putut-o seduce pe o Anne Sexton. Ea, pe pajiște, i-ar fi șoptit: You said the anger would come back/ just as the love did. Dar el s-ar fi simțit nu furios, ci meditativ și nostalgic, refuzând să-și blesteme elegiile.