Poemele beznei

Cu totul surprinzător, dacă nu de-a dreptul suspect, este ca un prozator să treacă la poezie, nu invers. Și asta se întâmplă când aproape nu rămâne un poet care, discret ori la vedere, să nu slujească ceva ce aduce cu proza. Zeului celebrității nu-i rezistă decât poeții adevărați? Cred că astăzi ar trebui să fim cu mare băgare de seamă când punem eticheta de poet: exagerând, cred că, pe unii, poezia îi ține în viață, pe alții, în viața ca moarte. Dacă ar fi după mine, aș miza pe cei din urmă. Ei ar trebui să fie numiți Poeți; ceilalți, doar poeți. Tocmai de aceea, apariția lui Dan Stanca printre ei nu putea trece nesemnalată. Deși asta s-a întâmplat. Probabil că cititorii n-au reacționat pe măsură. Asigurate de niște scripeți fragili, frazele din romanele lui trădau poetul, deopotrivă prin limbajul contorsionat și sadismul stilistic al iluziei că frumusețea suferinței e vindecătoare.

O cheie de abordare este și confesiunea Singurul cititor, de la finalul volumului de poeme. În fapt, reluarea articolului Cititorul de dincolo, publicat inițial în „Viața Românească“. Citit ca un contrapunct al poemelor din Pahartrup, textul este mărturia celui ce privește boala ca o fotografie a adâncului dinăuntru, spovedania muribundului care scrie cu gândul la dincolo, suferind, paradoxal, că munca vieții nu-i este apreciată. Dan Stanca se întreabă ce e rugăciunea pe lângă un mare poem, pentru că ambele au destine identice. Prin această suprapunere, accesăm și grila ideală de lectură. În același timp, ca minciună frumoasă, nici poezia nu conține adevărul. Așa încât, aș spune că poezia este simetria ideii din proza lui Dan Stanca, anume că iadul lasă din vreme în vreme un spectru de lumină să batjocorească speranța, după care se închide. Cu particula de lumină căzută în infernul vieții, se alimentează nădejdea ei – care se deschide în ceea ce-o încarcerează. Tot acest sistem de rezistență portretizează un individ ce descoperă că mintea lucrează cu năravul ei, sufletul – cu altul, iar trupul virează în geografia proprie. Răspunderea de-a fi om, cum zice inspirat poetul-prozator, înseamnă evaluarea sistematică a fricii de moarte. Poemele din Pahartrup o asemenea radiografie elaborează. A descărnării metodice, descumpănitoare, scăldate în lumină, ca la Rilke.

Dan Stanca este un huligan al propriului suflet, care-și sabotează orice ieșire la lumină. Pahartrup e poezia agoniei care nu are voce în proză. Studiată ca autopsie pe trup viu, poezia este țipătul ce nu mai poate fi ascuns, nici în băutură, nici în balansul dintre imaginea mamei și sanctuarul livrescului. Cu o „viață sfâșiată“ (Pajiște), „gol și mut/așteptând lumina frigului“ (Toamnă), „cu ființa scobită până la os/ și osul scobit până la stele“ (Balansoar), poetul se simte ca un Iov peste o rămășiță numită țară (Dezastru), trăind ca într-o peșteră din Cappadocia în care nu locuiesc sfinți, ci „scuipă leneșii acestui veac apos“ (Peșteră). Prin urmare, nu se poate simți decât ca „un picur din cartea de smoală“ (Picur), întotdeauna captiv într-o stare limită (Adio), „mai mult mort decât viu“ (A doua zi). Are dreptate Ioan Holban când îl alătură lui Daniel Turcea, cel care plonja din Entropie (1970) în Epifanie (1978), grăbindu-și ieșirea din viață prin misticism. Asemenea, poezia lui Dan Stanca mărturisește – între Arghezi și Rilke – viața ca descompunere fantomatică spre dincolo, cu coșmarescul vieții pe urme, iubitor al nevăzătorilor ce cuprind toată lumina.

Poezie a plângerii și rugăciunii din beznă, Pahartrup e agonia celui spânzurat de speranța anemică, întărit de teribila dilemă a celui ce vrea să se lipsească de viață, dar nu se poate despărți de scris. Desigur că procesiunea eului nu poate ignora expierea publică, nici autoflagelarea. Dar decorporalizarea moralizatoare nu-i ajută. De oriunde ar apuca poemele, Dan Stanca prelucrează fragmente de infern – domestic și livresc –, chipurile degradate ale lumii și stările expresioniste ce ard fețele cititorului – care nici nu simte candela celui mort înainte de moarte. Adeseori, versurile extind plastic tortura pe măsura credinței, căci „uriașul“ Dumnezeu trebuie tradus în cuvinte ce-și pierd înțelesul când acoperă rugăciunea. Ca sens atotcuprinzător, dizolvarea lentă, atomizată, a ființei caută mereu simetrii în melancolia livrescă și automutilarea existențială. Pentru că „iadul în care trăiesc este dovada/ existenței lui Dumnezeu“ (Cred).

Confesiune violentă a melancoliei de-a-fi-în-lume, Pahartrup nu strică rânduielile poeziei, nici nu rupe gura târgului. E mărturia crudă a înfrântului nebun după Hristos, îndrăgostit de extaticul vieții. Un Marmeladov emancipat filosofând neantul și prăbușit în bezna lui.

Marius Miheț