Mi se pare că în prima parte a pandemiei eram mai filosofi, aveam mai multe necunoscute și o singură amenințarea, Covid-19. Pe urmă amenințările s-au multiplicat: modificarea tulpinilor virusului, crime sau sinucideri aproape gratuite, alegerea vaccinurilor (ca o altă, ascunsă, amenințare, cu efecte riscante și eficiențe variabile), blocaje în administrarea acestora, încîlcirea în tot felul de „tehnicisme“ apărute parcă să ne salveze, dar dovedindu-se problematice. Unele situații devin paradoxale, cînd ar trebui să se dea de partea unui singur… adevăr. Paradoxurile problematice rămîn, iar ameliorarea lor trebuie făcută nu doar prin cercetare științifică, captivă a tot felul de aproximații, dar și prin meditație, căutare de argumente raționale, care nu pot fi formulate preponderent decît pe cale filosofică. Filosofia e chemată să-și dovedească (și ea) o anumită „utilitate“. Categoriile ei trebuie puse mereu la lucru. Alături de imaginarul literar, care caută și el sensuri și indică deveniri.
Oximonorul care blochează
O aproximare foarte sugestivă a stării în care ne aflăm la ora actuală în raport cu pandemia este făcută de Ana Blandiana, în cartea Soră lume, cînd, spre finalul volumului, poeta spune: „Fraza care revine cel mai adesea în analizele de viitor ale medicilor și economiștilor este Nimic nu va mai fi ca înainte. Mai complexă decît ar părea, așa simplă cum e, semnifică dublu și contradictoriu. Ea spune cu egală neliniște că ne e teamă că totul se va schimba și că ne e teamă că ar putea să nu se schimbe nimic.“ E vorba de două afirmații contrarii, care totuși coexistă în mintea noastră. E un paradox pe care l-am putea numi oximoronic. Frumusețea retoricii nu exclude sau nu anulează durerea situației cu care trebuie să se confrunte mai întîi mintea noastră. Existența paradoxului, prins în oximoron ca într-un concept (operațional) blocat, trezește neliniște și menține teama. E o teamă care aproape că scapă cauzelor imediate, se instalează în ființă, configurată într-o existență absurdă. Absurdul, pe care ni l-a tot scos în față arta în modernitate, se instalează în viața noastră deplin. Cu ce contracarăm această (falsă) deplinătate? Camus ar putea să ne spună că o putem face prin „sinucidere filosofică“, adică prin întoarcerea la divinitate, în cel mai bun caz. Și astfel ne apropiem de spusa lui André Malraux, potrivit căruia „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc.“ Cum să fie religios? ne-am fi putut întreba prin secolul 20. Mai ales cu atîtea realizări științifice și tehnice?… Și uite că… S-ar putea să nu… Și, oricum, el, secolul 21, ar putea să fie „altfel“. Altfel, dar cum? Dumirirea în cele ale lumii ne poate fi adusă de filosofie, dar procesul cade și în seama scriitorilor, care pot avea o reacție mai… rapidă la cele ce se întîmplă cu ei, cu noi, cu singurătățile noastre.
Nu prea putem ști ce cărți va da această perioadă prin care trecem. Oricum, orice epocă are nesfîrșite puteri de inspirație. Va da însă, aproape sigur, multe jurnale. De creație sau de boală. De boală fizică, socială, de boală a percepției lumii… Meditații și păreri. Ale scriitorilor. În mersul lumii, părerile scriitorilor contează, fie că vor sau nu să recunoască asta oamenii politici, decidenții de tot felul și de toată starea. Fie că înșiși scriitorii nu cred cu tărie în ceea ce spun…, ei, cavaleri ai ambiguităților. Ai ambiguităților existenței.
Scenarii pandemice
Confruntați cu situațiile pandemice, scriitorii sau filosofii au (și ei) reacții diverse. Reacțiile exprimate în presa momentului sînt edificatoare. Istoricul Yuval Noah Harari (autorul lui Sapiens), rezumînd experiența unui an de Covid, contrar senzațiilor pesimiste, este de părere că omul s-a dovedit puternic în raport cu atotputernicia naturii, că știința nu lasă epidemiile să devină forțe incontrolabile ale naturii. Suferințele existente ar apărea ca urmare a deciziilor politice proaste. Cu ajutorul cercetării, liniile de contaminare au fost rupte, iar automatizarea și internetul, mai ales în țările dezvoltate, au redus disfuncțiile recluziunii la care ne-a obligat pandemia. Mașinile agricole, pe de altă parte, nu se tem de boli. Se poate ghici în asemenea constatări un proiect de viitor?
Pentru Mario Vargas Llosa, preocupat să denunțe tulburările lumii, pandemia fericește spiritele totalitare (v. și L’Appel de la tribu, Gallimard, 2020). În viziunea scriitorului, Covid-19 este o provocare la adresa democrației. Este frapant să constați, spune scriitorul peruvian, că umanitatea a comis o eroare crezînd că „civilizația și progresul reușiseră să domine natura“, că spiritul sălbatic, tribal nu poate să revină oricînd, chiar îmbrăcat în hainele democrației, dar că deschiderea oferită de mondializare a fost un cîștig – blocat acum de pandemie –, că „globalizarea le permite țărilor să facă schimburi de informații și de material, și să colaboreze“. În plan geopolitic, mondializarea a redus riscul apariției războaielor între marile puteri, dar pandemia a trezit unele atitudini de culoare naționalistă, pe care urgențele sanitare le țin oarecum totuși în frîu. Scenariul pandemic lasă loc unor intervenții politice în administrarea defectuoasă a industriei, în selectarea pentru producție sau pentru închidere a unor întreprinderi…, unele libertăți (fundamentale) fiind restricționate pe motivație sanitară, cu riscul de a nu mai fi ridicate de anumite regimuri politice nici după pandemie. Intervenționismul statului poate fi o armă cu două tăișuri. În fine, ne putem întreba: cum ne poate ajuta literatura să suportăm calvarul coronavirusului? „Fiind (literatura, n. n.) – în opinia scriitorului peruan – ceea ce este: o sursă inepuizabilă de idei, ficțiuni, creativitate. Ne trezește și ne amplifică dorințele pentru o lume mai bună. Prin lectură, individul își ascute mintea critică, se face mai greu de manipulat, mai suspicios în acest mediu de minciuni generalizate care este al nostru. El devine acel cetățean iluminat pe care democrația îl cere“.
Michel Houellebecq este mai tranșant: „Am spus că toate aceste tendințe existau deja înainte de coronavirus; s-au manifestat doar cu noi dovezi. Nu ne vom trezi, după închidere, într-o lume nouă; va fi la fel, dar puțin mai rea.“ Epidemia este înfricoșătoare și plictisitoare deopotrivă, iar virusul este unul… fără calități. Statul în casă al scriitorului nu este o soluție, acesta nu se poate mulțumi cu limitele stricte ale confortului domestic, scriitorul „are nevoie să meargă“, pentru cunoașterea oamenilor și pentru aerisirea minții.
Observînd situațiile dramatice din țări afectate puternic de virus, Jurgen Habermas („Le Monde“, 2020) se întreabă cum ar putea un medic să compare „valoarea“ unei vieți omenești cu a alteia și să se erijeze într-o instanță care să decidă dreptul la viață și la moarte. În plan filosofic, el este de părere că „În această criză, trebuie să acționăm prin conștientizarea explicită a necunoașterii noastre“ (trad. liberă), fapt ce i-a atras o ironie din partea lui Jean-Pierre Le Goff („L’Express“, 2021, v. și „La Société malade“), care acuză inflația de bavardaj din cadrul reflecției pe tema pandemiei, bavardaj dus pînă la elaborarea unor enunțuri greu de urmărit, ca și în cazul unui jurnalist, Nicolas Truong, („Le Monde“, 2020), pentru care „Covid-19 a bulversat filosofia politică“. Istoricul și sociologul francez filosofează sancționînd „mentalitatea noastră de adolescent rebel care nu încetează niciodată să denunțe o societate pe care o responsabilizează pentru toate bolile în timp ce se bucură de beneficiile acesteia“. Nu crede în revitalizarea gîndirii în pandemie, mai ales cînd sîntem prinși într-o „logomahie managerială și contabilă incredibilă“, dar e nevoie de întoarcerea spre cercetarea sinelui, pentru realizarea unei „revoluții interioare“, știut fiind că e greu să rămîi, în această lume, „filosof, înțelept și virtuos“. Dificultățile prin care trece lumea de azi, prinsă de pandemie, dar nu neapărat, nu-s cauzate doar de condițiile economice și sociale, sau de neoliberalismul care ar submina totul, ci și de deteriorarea țesăturii educaționale, de eroziunile din creuzetul patriotic și istoric, „care ne definește ca popor și ca civilizație“.
Toate aceste comentarii – și multe altele –, aduse de presa momentului, sînt pline de controverse, de îndoieli. Îndoiala (literară, filosofică, artistică) chestionează realitatea și-i semnalează punctele slabe. Ca și, desigur, pe cele puternice. „Certitudinea este expresia unei gîndiri leneșe, în timp ce îndoiala, dimpotrivă, este o sursă de explorare, de lectură, călătorie, descoperire“, spune Boris Cyrulnik („Magazine littéraire“). Îndoiala – explicitată de filosofie „din cele mai vechi timpuri“ – irigă constant literatura!… Omul se luptă cu virusul, dar și cu un mental care îi afectează comportamentul ființial, trăirea. Dezbaterea filosofică se afirmă ca o contrapunere la logoreea din spațiul media, spațiu pe care chiar media îl creează sau susține la un moment dat, dar îl și „transfigurează“ într-o realitate și mai confuză.
Ne vom obișnui cu un „rău nou“?
Uneori ni se pare că rămînem prea resemnați în fața bolii. Dar cum să fim „mai activi“? Vaccinîndu-ne sau protestînd împotriva vaccinurilor? Ieșind în stradă sau urmărind la literă indicațiile oficialilor, care dezvoltă în spațiul public un discurs cacofonic, pe care rațiunile noastre nu-l mai pot urma, cu toată îngăduința? Cum să te schimbi cînd trebuie să te aperi de obiceiuri ale unor secole trecute (sec. XIV, să zicem), ce vin peste tine necenzurate de o gîndire critică? Intelectualii, chemați să gestioneze opinia publică, devin, în opinia lui Régis Debray, personaje caricaturale. Partea de reflecție din educație – curentul de adîncime, care nu poate fi văzut la o privire obișnuită – a cam fost eludată din educație, din preocupările școlii, reflecția a fost înlocuită cu o privire inginerească asupra formării, care are și ea rolul ei, dar nu poate suplini toate nevoile – existențiale ale – ființei. Persoanele în vîrstă, care de obicei asigurau o… marjă de înțelepciune în societate, au fost ferm „restricționate“ la… domiciliu. Întrebare retorică și glumeață: cum să-i spui unui filosof „bătrîn“ că gîndirea lui poate fi aruncată la tomberon, deoarece aparține altei lumi? Cărei lumi? Care concepte sînt mai slabe, cele „învechite“ sau cele produse de rațiuni noi, dar… suspecte? Și care „rațiuni“ au o mai puternică marcă a erorii? În cele din urmă, de care parte a problemelor ne situăm: vrem să învingem un rău definit aproximativ? Să păstrăm și re-evaluăm vechile valori? Să descoperim valori noi? Să ne complăcem în vechea stare de rău, pe care am trăit-o pînă la pandemie? Ne vom obișnui cu un „rău nou“? Întrebările sînt și rămîn… retorice.
Jean-Pierre Dupuy, într-un interviu recent (2021), observă comportamentul incredibil al virusului: „Acest virus este inteligent, a înțeles că, dacă și-ar ucide gazda, s-ar sinucide.“ Filosoful a făcut o observație pertinentă, și anume că virusul a înlocuit afectarea letală cu afectarea contagioasă, variantele sale, cu posibilități mari de înmulțire și diversificare, nu sunt mai letale, ci mai contagioase, „atacînd“ mai ușor grupurile/ adunările mari de oameni. În fața unei asemenea constatări, omenirea e prinsă (iarăși) într-o situație paradoxală: ca entitate planetară, nu este amenințată de extincție. Individul are însă, în particularitatea sa, de suferit: amenințări „punctuale“ (moartea sa sau a apropiaților), risc „atomizat“ de infectare, angoasă, frică devenită viscerală… Cum poate fi gestionată o asemenea situație?
Situațiile pandemice nu încetează să se exerseze în… „neobișnuințe“. Pandemia ne-a obligat să reducem poluarea prin reducerea consumului de combustibil fosil (folosit enorm în cucerirea mapamondului), a provocat activitatea de cercetare, a accelerat anumite tehnologii, care, altfel, aveau o evoluție mai… lentă, ne-a închis în casă pentru a reflecta mai bine la ființa și destinul nostru… Poate pregătește omenirea pentru confruntarea imunologică dintre civilizația terestră și civilizațiile extraterestre… Ș. a. A revitalizat noțiuni pe care mondializarea încerca să le uite, precum spiritul patriotic. Vaccinul Oxford/AstraZeneca a fost considerat „un succes formidabil pentru știința britanică“, de către prim-ministrul Boris Johnson, într-o conferință de presă, iar milioane de britanici și-au administrat acest vaccin, în ciuda controverselor medicale apărute și în spiritul unui patriotism socotit, în primă instanță, vaccinal. Dacă producerea vaccinurilor deschide o cale competițională pe care merg laboratoarele sau chiar unele „națiuni“, apar competiții cu iz național în achiziționarea de vaccinuri și realizarea cu prioritate a vaccinării. Țările sărace rămîn firesc la coada competitorilor. Atitudini de care, influențați de globalizare, încercam să ne ferim discret, ascunzîndu-le – unii – în adîncul sufletului, revin la suprafață în manifestări adesea aproape instinctuale.
Și: Răul ca garanție a continuității lumii!?
De fapt, în ce punct al evoluției situației pandemice ne aflăm? A trecut sau nu momentul de maximă afectare, exprimat de dinamica maladiei, dar și de puterea științei de a combate și ține sub control pandemia prin campaniile de vaccinare? E oare momentul să acordăm atenție conceptului de reziliență, prin care să recunoaștem și să evaluăm capacitatea de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc emoțional, economic, cultural, social și chiar politic? Și care „normalitate“: cea reflectată în oglinda amintirii sau cea care ține de inserția în imediat? Cîtă importanță acordăm reflecției pe tema traumatismelor, care ar putea să influențeze decizii dintre cele mai importante? Există oare în alegerea vaccinurilor – realizate prin metoda ARN sau conform practicii clasice – o nedivulgată tendință de a alege între viziuni ce servesc o lume nouă, o altă lume, sau o lume așa cum a fost? Iată că existăm mai mult prin întrebări, în timp ce am vrea să trecem prin mlaștina vremii călcînd pe pietre neclintite, pe răspunsuri solide. Dacă virusul deține acea putere inepuizabilă de a se reinventa mereu, am putea conchide că natura este, ca oricînd, mai inventivă decît mintea omenească… E plauzibil. Dar dacă – oribil scenariu! – virusul e inventat de o minte diabolică, în laborator? Sau de o minte care nu-și cunoaște limitele, ca să le știe administra? Atunci am putea zice că nici măcar natura nu poate lupta cu o minte diabolică, o minte care nu se poate abține să nu distrugă natura. Chiar și… natura umană.
În evoluția postpandemică a lumii, putem imagina – sau chiar intui – mai multe scenarii. Rău este că rațiunile momentului nu pot valida (categoric) nici un scenariu. Dacă lumea nu se schimbă, se va manifesta prioritar răul sau binele? Dacă se schimbă, e aceeași poveste, va fi de rău sau de bine? Revenind la meditația Anei Blandiana, reținem concluzia unei fraze: „Felul în care întreaga omenire – împărțită în țarcuri separate, dar purtată pe valurile acelorași spaime, speranțe, iluzii, socoteli – așteaptă de luni de zile mairăul, apoi celmairăul pentru ca acesta să înceapă să scadă, să se diminueze și, în cele din urmă, să dispară, îmi aduce aminte de vocile nevrotice care în anii ’80 își doreau să fie mai rău ca să se termine odată, uitînd că răul nu este finit“. Deci, de reținut: răul nu este finit. Iar, pe firul rațiunii, poeta conchide: dacă răul nu este finit, iar șirul „pericolelor și suferințelor“ continuă, înseamnă că „nu e sfîrșitul lumii“. Teribilă concluzie a relaționărilor: răul ca garanție a continuității lumii!? Revenim la enunțul lui Jean-Pierre Dupuy exprimat mai sus: virusul nu-i interesat să-și ucidă „gazda“, ci să o mențină în potențe menite să-l ducă mai departe. Pandemia ne oferă prilejul de a citi mai atent mersul lumii. Dar o facem? Fără alternative de lectură? Era nevoie de o pandemie ca să devenim mai înțelepți? Oare nu vedeam și înainte de pandemie, cu ochi de om simplu sau cu ochi de filosof, că răul ia tot mai mult lumea în stăpînire?
În lumea de zi
Ni s-a dat prilejul să medităm mai mult la condiția noastră. Am făcut-o? Am ieșit sau ieșim din această stare de meditație cu un comportament omenesc schimbat, înnoit? Cu un nou comportament politic sau social? Ne-am revizuit modul cum ne comportăm față de natură? Am renunțat să-i furăm (direct sau metaforic) naturii bogățiile, ca să le utilizăm în mod decent? Am limitat expansiunea spiritului nostru beligerant mutînd teatrul de război în spațiul cosmic? Întrebări de pus sînt multe. Privind cît de cît detașat lucrurile, ai impresia că lumea se întoarce la vechiul mod de a fi, dar nu prin valorificarea potențialelor pozitive, ci prin revenire la practici pe care militanții binelui și ai adevărului le incriminează mereu. Proliferarea corupției, de exemplu, e una între aceste practici manifestate pe terenuri de incidență pandemică, de unde comportamentul moral nu ar trebui alungat. Politicul se infiltrează și intervine prostește în fiecare domeniu de activitate, nu doar prin coordonare sau supraveghere etică și… politică, ci prin operațiuni directe și dezastruoase. Prostia ca atare, în ceea ce are ea mai odios, se lățește ca un virus în viața domestică a oamenilor. Documente false autorizează structuri care cancerizează societatea. Indivizi diverși nu-și cunosc – și ca atare nu-și respectă – locul în lume. Și, mai grav, nu respectă nici locul celorlalți. Un om care nu-și știe locul face din lume o… lume fără loc. Cum vine asta? Încercați să va faceți o idee. Un om care își știe locul nu trebuie să fie un om care stă cuminte la… locul lui. Depinde cine și cum îi gîndește locul. Aici e… problema. Din toate se clădește o lume fără respect, în tot ce o asemenea lume se manifestă. Fără respect înseamnă fără raportare la adevăr, la perceperea exactă a condiției umane. Aspectele manifestării răului lumii sînt mult mai multe și mai diverse, mai complicate. Da, răul e prolific și rezistent, dar nu poți asigura continuitatea lumii aliindu-te cu Satana. Asta în vreme ce ți se oferă o alternativă mult mai benefică.
Omenirea are o istorie relevantă în găsirea soluțiilor de supraviețuire. Dar pentru aceasta e nevoie de un spirit tare, nu de unul lăsat la latitudinea influențelor facile. Partea proastă este că ne mulțumim să-i dăm răului un chip confuz și adesea să găsim că este un mare triumf să ne oglindim în acest chip. „Doar așa e lumea.“ Realitatea depășește imaginarul sanogen cînd nu îi sînt bine stabilite reperele. Ce poate să caute moderația – o virtute cardinală pentru stoici – în comerțul cu vaccinuri, se poate întreba un magnat al industriei farmaceutice. Cum îți poți stăpîni gîndurile cînd panica te împiedică să gîndești, iar restricțiile fac foarte întortocheată cărarea spre sala de fitness? Ne întoarcem mereu în inima întrebărilor domestice, acolo unde viața prinde culoare… Numai că, de multe ori, întrebările rămân captive în discursuri filosofice sau opere de creație artistică pe care ne-am obișnuit să le ignorăm.