O lectură instructivă oferă volumul Viața trece ca un glonț, subintitulat Me moriile unui reporter BBC și semnat de Dorian Galbinski, mai cunoscut ascultătorilor de radio BBC –secția în limba română ca Dorian Galor. Într-un interviu realizat de Cristian Pătrășconiu și apărut în România literară, la întrebarea dacă asemenea pseudonime erau o formă de protecție, Galbinski răspundea deschis că protecția îi viza nu atât pe angajații postului, cât pe rudele și prietenii lor din România. De adăugat că, deși BBC nu figura, pentru regimul din România, printre „dușmanii“ radiofonici declarați precum Europa Liberă și Vocea Americii, astfel de măsuri de precauție se dovedeau necesare. În orice caz, eu nu am ascultat decât sporadic BBC în limba română înainte de decembrie 1989 (Europa Liberă fiind postul preferat la noi în casă), deci emisiunile și vocea lui Galor-Galbinski nu m-au marcat ca pe mulți alții. Iată de ce surpriza descope ririi lui, prin această carte de memorii, este una considera bilă. Nu numai că autorul scrie cursiv și „tranzitiv“, într-un mod agreabil și urmărind mai mult faptele decât efectele de stil; dar experiența lui de viață este atât de interesantă, încât cele peste 350 de pagini, cu corp mic de literă, ale cărții pot reține atenția oricărui cititor. Volumul este și impecabil redactat (o singură eroare am descoperit: folosirea lui „dramatic“, de două ori, în contexte… deloc dramatice, precum „prin retransmiterea programelor pe FM, numărul ascultătorilor noștri a crescut dramatic“, ceea ce era o veste grozavă, invers decât implică termenul în limba română); iar fotografiile de arhivă personală de la finele cărții completează episoadele și etapele din viața autorului-protagonist.
Acesta are o identitate multiplă, nu în sensul că joacă mai multe roluri (dimpotrivă, e genul de om dintr-o bucată), ci din chiar matricea lui familială și formativă. Este evreu, născut în România și plecat de aici, prin emigrare, în Israel pe când avea 20 de ani. Paginile despre copilăria sa și familia lui evreiască, în regimul nou instalat al democrației populare, au culoare și adevăr istoric, autorul privind vârsta respectivă cu perspectiva lui de acum. În câteva rânduri, el se „joacă“ în scris de-a jurnalul, montând în fluxul memorialistic însemnări aparent „la cald“; dar totul este rememorat de fapt în 2019, autorul declarând în prefață că nu a ținut niciodată un jurnal. Mărturii de insider obiectiv, precum cea a lui Galbinski, sunt încă necesare pentru combaterea tezei antisemite, constant reciclată, potrivit căreia „evreii au adus comunismul în România“. Cât de greu au dus-o cei din comunitatea evreiască în care s-a născut și a crescut Dorian Galbinski, cât de terorizați erau ei, ca și românii majoritari, de linia oficială și de aplicarea ei în viața lor familială și personală – se poate vedea din primul capitol al cărții, cel încheiat cu plecarea în Israel și prin cuvintele „Adio, România!“.
Personajele din primul cerc, al familiei și al rudelor apropiate, vor fi regăsite, pe parcursul memoriilor, la alte vârste, ceea ce dă o puternică senzație de autenticitate. Îi vedem astfel pe mama sau tatăl protagonistului pe când erau tineri și tremurau de spaima campaniei antisioniste din 1958 (pe când fiul lor avea 14 ani și deci nu putea înțelege exact ce se petrece; de aceea, perspectiva memorialistică a scrierii și construcției cărții e mai potrivită aici decât cea a unui jurnal), iar apoi îi vom regăsi liniștiți, dar îmbătrâniți, în Israelul unde tatăl nu voise să emigreze. După ce ne-am familiarizat cu profilul distinct al unui personaj, îl revedem într-un alt punct al biografiei lui, ca într-un roman realist, dar fără artificiile narative frecvent întâlnite în proza romanescă, unde 20 de ani au trecut dintr-odată între sfârșitul unui capitol și începutul celui următor. În cartea memorialistică a lui Galbinski, istoria personală și familială este parcursă lent și metodic, autorul procedând fără grabă și făcându-ne să regăsim personajele din primul cerc la ani buni după ce le-am întâlnit – tinere – prima oară. La fel se întâmplă și cu prietenii rămași în România ai celui ce a emigrat cu familia. României, Galbinski nu-i poate spune adio, fiindcă în el componenta identitară românească este puternică; dar copilăriei și adolescenței lui în România, da. De acestea s-a despărțit pentru totdeauna.
Remarcabile sunt și paginile celui de-al doilea capitol, în care îl vedem pe autorul-personaj în Israelul existând de puțină vreme ca stat, într-o lume complet diferită de cea din care emigrase, și totuși, paradoxal, nespus de familiară. Aceasta și pentru că, în Israelul unde ajunge tânărul Galbinski, în 1965 (tocmai înainte să vină la putere în România Ceaușescu), „la o populație de aproximativ două milioane de israelieni, circa 400.000 sunt originari din România“ (p. 74). Mulți din jur știu românește, ceea ce face ca acel „Adio, România!“ al eroului nostru să fie încă o dată chestionabil. Culmea emigrării, viitoarea lui soacră, Irina Nadler, e „absolut distrusă că a fost obligată să părăsească Bucureștiul ei adorat și apartamentul din Strada Frumoasă de lângă Piața Victoriei, pentru apartamentul dintr-o pustietate numită Morasha, într-un bloc înconjurat de mormane de moloz, printre oameni neciopliți, într-o țară înapoiată, cu o limbă și o climă imposibile“ (pp. 58-59). Cu stilul eufemistic-ironic deprins mai târziu, în Anglia, autorul notează: „Deduc așadar că nu-i prea place în Israel“. Adevărul e că nici Galbinski nu este sedus de farmecul Israelului, nu gustă deloc experiența lui într-un kibutz și mai este și încorporat în armată, pentru serviciul militar obligatoriu, având, cum să zic?, „oportunitatea“ de a lua parte la lupte, ca tanchist, în Războiul de Șase Zile. Paginile sunt, din nou, extrem de interesante, fiindcă sunt ale aceluiași insider în ceea ce el povestește și rememorează. Dacă în alte cărți de memorialistică imaginația autorilor depășește cadrele experienței lor directe, autoeroizarea (sau autovictimizarea) și mitomania fiind generatoare de episoade și scene nemaivăzute, aici, dimpotrivă, Galbinski vorbește firesc și exact despre ceea ce a trăit în chip nemijlocit, cu o autenticitate a scriiturii și o „lipsă de fasoane“ care i-ar fi plăcut lui Camil Petrescu.
A doua despărțire de o țară și, de data aceasta, și de familia lui se produce în curând, atunci când Galbinski ajunge să fie angajat la BBC, mai degrabă (cum va afla) pentru vocea lui considerată radiofonică decât din alte motive profesionale. Și cu aceasta, o nouă identitate, a treia, se instalează în modul de a fi și a vedea lumea al eroului nostru. Evreul din România devine englez și londonez într-un chip cel puțin la fel de interesant, la lectura cărții, precum paginile despre BBC văzut din interior. De exemplu, episodul în care tatăl de fată se frământă pentru școala unde aceasta ar fi bine să învețe în continuare sau cel în care descrie cum au cumpărat un apartament în ruină și a muncit un an pentru a-l recondiționa sunt la fel de bine povestite și de importante în ecuația existențială a (scrierii) cărții ca și cele legate de noua experiență profesională, la BBC. Din acest punct de vedere, cartea de față își depășește cu mult subtitlul. Ea este nu numai despre experiența lui Galbinski de la BBC, ci despre întreaga traiectorie a vieții unui om complex, cu o identitate multiplă, cu un umor care îl face să relativizeze lozincile și cu un bun-simț ce se degajă din toate paginile cărții. Iată o scenă care definește Anglia (și cu protocol, și fără) și pe care redactorul de la BBC, solicitat ca interpret principal la o vizită de stat a soților Ceaușescu la Londra (suntem în iunie 1978), o rememorează prinzându-i semnificația. „După discursurile oficiale și toasturile de rigoare, am ieșit pe unul din coridoarele palatului să fumez. După câteva minute, l-am văzut pe prințul Philip, soțul reginei, îndreptându-se spre mine. – Nu beți nimic? m-a întrebat el. – Nu-mi place șampania, i-am răspuns, indicând chelnerii care ofereau cupe de șampanie oaspeților. – Avem și alte băuturi, a continuat prințul. Ce-ați dori să beți? – O bere, i-am răspuns sincer, convins însă că am călcat în străchini. Prințul nici n-a clipit, a ridicat un deget, un chelner a apărut imediat lângă el și, după câteva minute, a reapărut cu două pahare cu bere. – Cheers! a toastat prințul cu paharul său de bere. Nu mi-a venit să cred… Ce talent rar, m-am gândit, și ce spirit generos, să te facă să te simți în largul tău și să-ți risipească orice posibil sentiment că ai procedat greșit.“ (p. 212). Vizita cuplului Ceaușescu în Anglia prilejuiește și un alt episod, de data aceasta halucinant, la care Galbinski a asistat în mod direct. La banchetul de la Hotelul Claridge’s, unde interpretul stă la masă între ducesa de Kent și Ștefan Andrei, iar regina, între Ștefan Andrei și Elena Ceaușescu, mama națiunii române îi recită reginei – iar o interpretă traduce – Muma lui Ștefan cel Mare a lui Bolintineanu. Memorialistul de acum, interpretul de atunci, nu uită să fie obiectiv, cum se cere la BBC: „Dar trebuie spus, spre meritul Elenei Ceaușescu, că recita cu pasiune“. Iar reacția reginei face, cum se spune, toți banii: „interpreta ei traducea versurile pentru regina-mamă, care lăsa impresia că nu a auzit în viața ei ceva mai interesant.“ (p. 215).
Dincolo însă de asemenea picanterii, cartea va deveni tot mai gravă, fiindcă moartea celor dragi (prima soție, părinții, rudele apropiate din generația acestora) este o suferință, repetată, pe care protagonistul nu o poate evita. Experiența de la BBC a lui Galor-Galbinski, datorită căreia am ales să citesc aceste memorii, este până la urmă secundară. Autorul a dat mai mult decât o carte de reporter sau redactor BBC. A scris despre viața lui întreagă, o viață romanescă a unui om inteligent și care a văzut multe, devenind tot mai înțelept și mai atent la lucrurile cu adevărat importante.