La vârsta de cinci ani am trăit o dragoste despre care nu știam că este dragoste. O dragoste inocentă și totuși vinovată care mi-a înfiorat ființa ca un fluid misterios. Locuiam cu familia mea într-o casă modestă, cu curte, din Lugoj (unde noi, bucovineni, ne aflam temporar, în refugiu, din cauza secetei devastatoare din nord-estul României). Un gard din șipci înnegrite de ploi ne despărțea de o grădină cu maci înalți, trandafiri, crini și stânjenei crescuți printre straturi de zarzavaturi prospere. Acolo își făcea apariția, uneori, o fată de optsprezece ani, frumoasă, cu ochii mari și părul bogat împletit într-o singură coadă. Venea la gard și îmi spunea tot felul de drăgălășenii, probabil, mă gândesc eu acum, dintr-un fel de presimțire a maternității. Întindea mâna prin răriturile din gard și mă mângâia pe creștet. Dar eu simțeam altceva decât atunci când mă mângâia mama. Și nu este exclus ca și ea să fi întrezărit în mine nu numai un băiețel, ci și un viitor bărbat.
Oricum, întâlnirile erau de o mare tandrețe. Eu nu-i povesteam nimic mamei despre aceste întâlniri, din cauza unui obscur sentiment de vinovăție. Dar mama a observat ce se întâmplă și chiar ea ne-a numit, ca să ne tachineze, „îndrăgostiți“. Când mă trimitea să cumpăr verdețuri și zarzavaturi de la vecinii noștri cu grădină, îmi spunea „Ai ocazia să o vezi pe iubita ta“. Ieșeam din curte cu un coș de nuiele împletite în mână, făceam câțiva pași pe stradă până la poarta următoare și intram acolo cu inima bătându-mi nebunește. Urma să o văd pe Tita! Așa se numea, Tita. Numele ei îmi răsuna în minte ca o melodie.
Când mă vedea, Tita alerga bucuroasă spre mine, mă ridica în brațe și mă strângea la pieptul ei. Simțeam o fericire fără margini acolo, între sânii elastici și calzi, sub care simțeam vuietul inimii. (Inima vuiește, nu bate, cum se spune în mod curent.)
În timpul facultății m-am îndrăgostit patetic, fără să știe nimeni, nici cei mai apropiați prieteni, de profesoara noastră de limba latină, Elena Morogan. O priveam la nesfârșit în timpul orelor de seminar. Nu mă mai săturam privind-o. Era frumoasă și misterioasă, avea un păr greu și parcă fluid, care unduia în jurul capului ei la fiecare mișcare. Ochii mari și umbroși mă tulburau când mă priveau pentru câteva clipe, dându-mi impresia că-mi transmit un mesaj, deși exact aceeași privire era adresată și altora. Era extrem de inteligentă, vorbea puțin și cu o secretă ironie, de ființă visătoare nevoită să dialogheze cu oameni prozaici. Visam că fug cu ea în lume, că ne stabilim împreună pe o insulă pustie, că… Lecția de latină se transforma pentru mine într-un murmur melodios, ca în versurile lui Eminescu despre profesorii săi de la Universitatea din Viena: „Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum/ Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum.“
La examenul de limba latină din iunie 1968 n-am știut absolut nimic. Elena Morogan m-a anunțat că îmi dă nota patru. Eram singur cu ea în sală, datorită împrejurării că intrasem ultimul la examen. Atunci, în timp ce stiloul ei se apropia de foaia pe care avea să scrie „4 (patru)“, am început să-i vorbesc dramatic:
– Nu-mi faceți una ca asta! Eu sunt din Suceava și îmi va fi foarte greu să vin la toamnă de la 450 de kilometri ca să-mi dau restanța. Nu pot să vă dovedesc acum, pe loc, dar vă asigur că sunt un tip capabil să învețe. Și îmi place latina. Am s-o studiez de unul singur, aveți cuvântul meu de onoare.
Mâna care ținea stiloul s-a oprit în aer. Profesoara, la început consternată, mă privea, acum, cu un discret zâmbet ironic.
– Știți de ce n-am învățat până acum? Pentru că sunteți frumoasă! M-ați… zăpăcit cu frumusețea dumneavoastră! Tot anul, în loc să vă ascult, v-am privit.
Elena Morogan s-a încruntat și a așezat hotărâtă vârful peniței pe hârtie. Am strigat îngrozit:
– Nu! Numai asta nu! Mai dați-mi o șansă. Ascultați care este ultimul meu argument. Nu ne vede nimeni. Suntem numai noi doi în această sală. Dați-mi cinci și acesta va rămâne secretul nostru! Nu vă place ideea că vom avea un secret?
La aceste cuvinte, profesoara a scris nota: „5 (cinci)“. A trecut-o și în carnet și mi-a înmânat carnetul, fără niciun comentariu. Am ieșit din sală victorios.
În următorii ani, întâlnind-o pe culoarele facultății, îi zâmbeam enigmatic și ea îmi zâmbea la fel. Aveam un secret al nostru. Mă făcea fericit această complicitate.