Pe vremea copilăriei mele, Ștefan cel Mare era mereu prezent în conștiința oamenilor din Suceava. Într-un fel, locuia la Suceava. Ca o fantomă glorioasă, ca un supraom, ca un personaj de legendă, nu numai ca un domnitor al Moldovei abstractizat de trecerea timpului, în dreptul căruia se menționau în manualele școlare anii între care a domnit: 1457-1504. Elevii îl evocau în poeziile recitate la serbările de sfârșit de an, autoritățile locale comandau și amplasau în locuri vizibile statuia lui, teatrele din București venite în turneu jucau invariabil, dintr-un fel de obligație morală, Apus de soare de Delavrancea.
În plus, pe un deal semeț din estul orașului putea fi văzută cetatea de piatră a lui Ștefan cel Mare (doar parțial ruinată). În zori, ea era aureolată de lumina răsăritului de soare, care-i dădea măreție și un fel de sacralitate.
Când au început să vină la Suceava turiști francezi, atrași de „mânăstirile din nordul Moldovei“, eu m-am erijat, fără autorizarea nimănui, într-un fel de ghid specializat în prezentarea cetății (în limba franceză învățată la școală). Cunoșteam cetatea din numeroasele mele peregrinări printre zidurile ei, groase de câțiva metri și de neclintit, cu iarbă și tufe de măceș crescute în fostele încăperi domnești, acum fără acoperiș, cu șerpi încălzindu-se la soare pe câte un prag de piatră.
În explicațiile pe care le dădeam turiștilor, plimbându-i prin incinta cetății, amestecam cunoștințele mele, cele mai multe luate dintr-un extraordinar volum de studii al Academiei Române, Viața în timpul lui Ștefan cel Mare, cu fantezia (sper să nu citească aceste rânduri Lucian Boia). Francezii își notau în carnețele, cu un aer grav, că tencuiala care făcea indestructibile zidurile de piatră conținea albușurile a milioane de ouă sau că lui Ștefan cel Mare i se aducea în fiecare noapte, printr-o ușă secretă, câte o virgină.
Licean fiind, l-am cunoscut pe un om care pretindea că l-a văzut pe Ștefan cel Mare. Că l-a văzut! Omul era călugăr și se numea Paisie. El mi-a povestit că în 1956, cu un an înainte de sărbătorirea a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, autoritățile de la București au trimis la Mânăstirea Putna o comisie care să deschidă mormântul domnitorului. Din comisie făceau parte un activist al PCR, un istoric și un ofițer de securitate. Acești trei bravi și încruntați trimiși de la centru s-au îmbătat zdravăn, cu vin mânăstiresc, încă din prima oră petrecută la Putna. Și au convenit cu starețul, cu care stăteau la masă, ca un călugăr să înceapă „lucrarea“, urmând ca ei să fie anunțați în momentul ridicării lespezii.
Călugărul, Paisie al meu, pe atunci un bărbat tânăr și viguros, a muncit două ceasuri încheiate, cu dalta și cu barosul ca să desferece dintr-o solidă armătură metalică acoperământul de marmură de Carrara sculptată al mormântului. L-a dat deoparte cu eforturi supraomenești, folosindu-se de o rangă și de un cric improvizat, și a ajuns la sicriul confecționat dintr-un lemn negru încrustat cu aur.
În momentul acela călugărul s-a gândit că avea obligația să-i anunțe pe oaspeții starețului. Dar tot el a simțit o mare curiozitate și nu s-a putut stăpâni să ridice înaintea tuturor capacul sicriului. L-a ridicat, deci, intrând cu degetele în lemnul putrezit și a rămas înmărmurit. În fața lui se afla Ștefan cel Mare însuși, cu mâinile pe piept și cu ochii închiși ca pentru o lungă meditație. De peste patru secole și jumătate nu-i mai văzuse nimeni chipul. Lui Paisie i s-a părut că domnitorul vrea să-și ridice pleoapele și, speriat, a scăpat capacul sicriului din mână. În aceeași clipă, corpul lui Ștefan cel Mare, cu haine cu tot, s-a pulverizat.
– Ați văzut și dumneavoastră, fără îndoială – mi-a explicat Paisie, respectuos – cum arde câteodată un lemn în sobă, neclintit, și se face cu totul de cenușă, dar păstrează încă forma lui de lemn; e de-ajuns să-l atingi cu vătraiul și se împrăștie. Așa s-a întâmplat și cu Ștefan al nostru cel Mare și Sfânt. Când a căzut capacul sicriului peste el, s-a mistuit.
Chefliilor chemați apoi să vadă mormântul, Paisie nu le-a mai spus că pierduseră ocazia să-l vadă și pe domnitor. Așa că ei n-au avut ce să regrete.
Călugărul, în schimb, a trăit toată viața cu amintirea înfățișării ultime a lui Ștefan cel Mare. Ceva din emoția lui mi-a transmis-o și mie. Iar eu, la rândul meu, încerc să o transmit altora, desigur, diluată.