Vă mai amintiți desigur povestea lui Ali Baba din O mie și una de nopți, cel care, cu ajutorul formulei magice „Sesam, deschide-te !“, a pătruns în peștera celor 40 de hoți și s-a înfruptat copios din comorile acestora. Amintita formulă a devenit ulterior o expresie uzuală pentru a desemna mijlocul neobișnuit al depășirii unui obstacol aparent inexpugnabil. În zilele noastre, locul lui „Sesam, deschide-te !“ a fost preluat de invocarea calității de demnitar. Ne-a dezvăluit acest lucru o simpatică senatoare, discretă și eficientă în toate acțiunile sale publice. Pînă la multiplele ei intervenții, habar n-aveam că eu însumi, în răstimpul celor trei mandate de deputat, aș fi putut beneficia de aceeași calitate, dar – din păcate – nu știam că o dețin. Cu toate astea, am pătruns fără dificultăți în cele mai diverse locuri: în magazine alimentare, în cofetării, în frizerii, la Spitalul Militar, la Tribunalul Municipiului București, la Arhivele Statului etc., etc. M-am dat, de vreo două ori, cu telecabina de la Sinaia. Am zburat cu avionul la Tel Aviv, la Bruxelles, la Paris, la Praga, la Varșovia, la Amsterdam, la Ottawa, la Londra. Nicăieri și niciodată nu mi s-a pretins dovada că aș fi demnitar, și eu însumi, repet, habar n-aveam că sînt. Dar uite că alții o știau, iar dovada cea mai vie mi-au oferit-o, n-o să credeți, polițiștii.
Într-o seară, aflat la volanul bătrînei mele Skode, am ignorat din neatenție culoarea semaforului și am traversat pe roșu Strada Dem. I. Dobrescu, la confluența ei cu bulevardul. Fluierături din spate, doi oameni ai legii alergau după mine. Îmi scot căciula din cap, ca să fiu recunoscut mai lesne. „– A, dumneavoastră erați!“, exclamă, zîmbind larg, unul dintre polițiști. Știa, vezi bine, că sînt demnitar.
Altădată, pe Strada Take Ionescu, deși nu făcusem nicio boroboață, mă oprește un om în uniformă: „– Asta e mașina dumneavoastră? – Da!“, recunosc eu spăsit. „– Și nu vă luați alta?“ (Subtext: halal demnitar, cu o Skodă din 1977!)
Într-o dimineață, tot la volan, ies din Bulevardul Carol și intru pe Bălcescu. În dreptul Teatrului Național, sînt oprit de un polițist. Nu mă știam vinovat cu nimic. Omul însă mă recunoaște și transformă enigmatica mea contravenție într-un demers informativ: „– Să trăiți! E bună mașină Skoda? Că și eu vreau să-mi cumpăr una.“
O singură dată, ca să spun adevărului pe nume, m-am folosit de calitatea mea absconsă. Pe înserate, mă întorceam cu Skoda de la Palatul Parlamentului. În Piața Constituției, filtru total. Cînd mi-a venit rîndul, în locul actelor cuvenite am prezentat legitimația de parlamentar, vrînd să verific astfel seriozitatea omului legii. Suspiciunea s-a confirmat : „demnitarul“ beneficia de liberă trecere !
Cum se petrec lucrurile pe alte meleaguri? În Olanda, o doamnă ministru telefonează acasă că, peste jumătate de oră, va fi între ai săi și, în consecință, pot pune masa. A doua zi, acuzată că a folosit telefonul public în scopuri private, doamna e denunțată în presă și nevoită să-și dea demisia.
În Norvegia, altă femeie – ministru merge pe bicicletă la serviciu. Pe traseu, comite o abatere minoră și e amendată de un polițist. Doamna se scuză spunînd că se grăbea să ajungă la ministerul condus de ea. Polițistul îi ia banii, iar apoi raportează șefului său. Femeia își pierde slujba, întrucît n-avea dreptul, într-o împrejurare ca aceea, să-și decline calitatea oficială.
Cîte bordeie, atîtea obiceie ! Să nu uităm totuși un lucru: calitatea de demnitar e trecătoare, și multor foști demnitari, care în timpul mandatului au dat cinstea pe rușine, băgînd brațul prea adînc în borcanul cu miere, li s-a deschis cu fast poarta neagră a pușcăriei, unde o seamă se lăfăiesc astăzi, iar alții îi vor urma la timpul cuvenit. Un coleg hîtru a dedicat următorul catren celor care, din diverse motive au preferat să demisioneze:
„De ce din parlament au evadat
Nu bănuiește nimeni, fac prinsoare.
A fost momentul bine calculat,
Căci altfel ajungeau la închisoare“.