„Patria vieții e numai prezentul“
(Mihai Eminescu)
De-a lungul anilor, de câte ori m-a nemulțumit vreo împotmolire, vreo derută, vreo stângăcie a societății românești, le-am dat repetat dreptate unor C. Drăghicescu ori Cioran, cel din Schimbarea la față…, să zicem, dar mai ales lui Constantin Rădulescu-Motru care, în capitolul despre psihologia poporului român inclus în Enciclopedia română de acum șapte decenii, ne descria incapabili de acțiuni de mare anvergură și perspectivă îndepărtată, atrași, cu oarecare geniu al momentului prielnic, de mici întreprinderi ușor de dus la capăt și cu câștig imediat, căci spiritul comunitar a fost mereu pus în umbră de interesul personal ori de grup. La orice schimbare de regim, tot ce s-a făcut înainte e lăsat/împins/aruncat deoparte și se re-începe de la capăt, „pe râu în jos“, vorba cântecelului pentru copii, dărâmarea fostului pod de piatră fiind anunțată cu o încântare greu de înțeles. Lucrul era deplâns de un Heliade-Rădulescu („La noi și la toate neamurile ce se află în a lor pruncie, abia se începe un lucru și ajunge la abuz“) și descris de Caragiale prin formula genială a „strânsurii de năvală“ în care ne complacem, acea permanentă stare de urgență în gol, de ne-așezare cronicizată, de forfotă gălăgioasă. Cu trecutul, inclusiv cu cel cultural, suntem în relație tensionată când nu ne ignorăm reciproc. Suntem etern începători, iubim, în mod curios, lucrurile noi și suspendate… În istoria sa, românul, temător mereu sub hăituiala la care e supus periodic de dușmani, fuge pentru a rezista „pitit sub munți“, cum ar spune G. Călinescu, urmărit de fatalitatea firii sale și a locului pe harta lumii: „prin poziția lor geografică, prin datele lor istorice, ei nu sunt făcuți să intre în marea luptă a istoriei, pentru că de orice parte ar lupta, ar fi alături de dușmani, împotriva propriilor lor interese“ (Ana Blandiana). Mai credea Rădulescu-Motru și că saltul imprevizibil și păgubos de la perseverență (care a dat momente înălțătoare) la ne-perseverență (care le-a pus în umbră) nu decurge din- tr-un defect al românilor, ci din proastele guvernări de care au avut mereu parte. Să mai spun că, neîncrezători mereu în binele care ar putea veni dinspre stăpânire – „schimbarea domnului, bucuria prostului“ –, românii au deprins arta provizoratului, a încropirii. Astăzi, pe fondul șubrezirii sinucigașe a școlii, cresc generații de copii cu ochii hipnotic fixați pe haosul virtual, copii care nu mai știu de unde au venit (nu i-a învățat nimeni!) și nici nu-i interesează încotro se îndreaptă (la ce bun?). Replierea în jurul bisericii nu mobilizează constructiv, nu e o soluție salvatoare, ci o mântuire abstractă; e o reuniune a resemnării, a supușeniei, a neputinței, cu un viitor promis într-o altă lume, iluzoriu mai bună. În ultimele decenii, a înflorit din nou păguboasa credință a românilor în statutul lor privilegiat în relația cu divinitatea (despre care vorbea un personaj al lui Camil Petrescu), aceasta apărându-i anume de rele și scoțându-i „deasupra nevoii“ fără vreo contribuție din partea lor…
Rețin aici două dintre condițiile care conduc un neam la pierderea perspectivei lungi asupra viitorului și la ieșirea de sub civilizația urmei, care doar prin Cultură se poate asigura: proasta guvernare și frica.
Ei bine, lucrul care m-a uimit peste măsură, încă din urmă cu un an, a fost uniformizarea bruscă, brutală a locuitorilor Terrei în fața Răului. Nelogica, tatonanta, bâlbâita gestionare a crizei (o „proastă guvernare“, în fond) și frica indusă/întreținută pe toate canalele au dus omenirea la o reacție pe care o credeam specifică doar nouă, românilor. Cele două condiții ale carenței de viitor odată îndeplinite, în mod paradoxal, lumea și-a pierdut dintr-o dată, simultan și fără deosebire de rasă, religie, pregătire ori situare geo-politică, mintea limpede, în stare să evalueze starea de lucruri calm, rațional și să ia măsuri chibzuite, în consecință. Și mai paradoxal încă, în această supă planetară de spaime și nesiguranță, comuniunea în fața dușmanului comun nu s-a conturat, marile și măruntele lupte politice au continuat cu elan sporit, iar diferențele au devenit mai inflamabile ca oricând. Carența severă de viitor a adus după sine dorința de a spulbera toate însemnele valorante ale trecutului. Ca și când, atârnați de o ramură fragilă care nu-i poate propulsa spre înaltul viitorului, oamenii aleg să reteze furibund chiar trunchiul evoluției lor.
Pe situația aceasta absurdă s-au aruncat toți profitorii de meserie ai zilei, de la media la autori fără simț istoric, dar cu exacerbat simț negustoresc al clipei. Nimeni nu s-a arătat prea tulburat că instituțiile culturale au fost primele lovite. S-a vorbit mai ales despre ciumă, epidemii teribile, calamități, dar s-a uitat cu totul că acestea nu au stârpit omenirea și că existăm în continuare grație martorilor existenței dintotdeauna a oamenilor –– artiștii, creatorii, gânditorii. Au ieșit în prim-plan măștile terorii, nu ale teatrului, ca liman. Un prezent gol, gonflat peste măsură de spectrele fricii, a încremenit totul și a hrănit toate aberațiile prefăcutei corectitudini.
Omul de azi, amenințat fiind cu moartea, acceptă supus ipostaza de client (cumpărător frenetic de mărfuri de care nu are neapărat nevoie și de instrumente pe care le folosește nu ca prelungire inteligentă a mâinii lui conduse de gând, ci orbește, abulic – vezi Baudrillard). Aceasta e ipostaza fericită, pândită asiduu acum de cea, tragică, de pacient. Între ele nu mai încape și gândul. „Trăim deja în epoca «gândirii zero», care e mai rea decât «gândirea corectă». Dacă mai există oameni care gândesc? Nu mă îndoiesc. Pur și simplu, nu le dă nimeni atenție…“ (Jose Saramago, Jurnalul din anul Nobelului).
Cât despre titlul acestor rânduri împrumutat din Eminescu, în viziunea sa prezentul e al clipei, da, dar una dilatată prin gândire, căci „Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe,/ Vede-n capăt începutul/ Cine știe să le-nvețe“; „Patria vieții e numai prezentul./ Clipa de față numa-n ea suntem,/ Suntem în adevăr. — Iară trecutul/ Și viitorul numai o gândire-s“ [s.m.]. Trecutul, în accepțiunea sa, este „marmură“, adică re-creare a unei istorii în coordonate sublime, contrapunctică și veștejitoare a unui prezent social care la Eminescu nu aparține timpului, ci unui non-loc potrivnic deopotrivă eu-lui și comunității. Viitorul, pe de altă parte, rămâne o umbră, o așteptare specifică poetului romantic. Ea ține de ne-saț, de dor.
Găsesc în limba română curentă dovezi ale celor de mai sus. Limba e vistiernic și martor al istoriei unui neam. Altfel spus, de la bănuiala (întărită controversat de o uriașă bibliografie) că, între limba pe care o vorbești, limba maternă, și modul în care privești lumea și te situezi vizavi de ea cu trăsături unice și inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns și în alte rânduri la aproape-certitudinea că noi, românii, suntem așa cum suntem și fiindcă vorbim românește. Sau viceversa: limba ne este oglinda cea mai fidelă.
Iată. Faptul că românul folosește frecvent prezentul verbului pentru acțiuni ce urmează să se petreacă în viitor nu poate fi simplă întâmplare de gramatică istorică. Istoria l-a învățat să fie în alertă continuă, să parieze pe prezent, nefiind, de cele mai multe ori, în puterea lui să decidă viitorul. De aceea, lucrurile pe care plănuiește să le facă le așează în prezent, singurul timp oarecum controlabil. Cuvinte care indică viitorul se pitesc lângă verbul la prezent, ca și cum ar vrea să nu li se zădărnicească împlinirea: Poimâine mă duc la piață; peste două săptămâni încep lucrul la casă; la iarnă îmi iau cojoc nou. Există și în alte limbi astfel de formulări, dar parcă mai atenuate de prezentul prelungit al unei acțiuni deja în curs: J’arrive dans deux minutes, sau de forma specială, prelungă, a verbului care anunță o intenție deja asumată mental: I’m going home tomorrow.
E ușor de constatat și că formele de viitor popular – o să mă duc, am să mă duc – nu indică un proiect, ci o promisiune, o concesie (fie cum spui, o să fac și o să dreg) sau chiar o simplă recunoaștere a unei sarcini, a unei îndatoriri: deseară am să scriu o scrisoare ține aproape de am de scris. Același viitor popular poate personaliza un impas: nu ce-o să faci, întreb omul în necaz, dornic să aflu soluțiile alese, ci ce-o să te faci?, sugerând, oricât de vag, că nu întrevăd ieșirile.
Frecvent utilizata expresie om trăi și om vedea dezvăluie mai multe despre noi decât încrezătoarea vom trăi și vom vedea. Forma populară e un condițional mascat. Dar nu e condiționalul din Miorița, de-o fi să mor, unde ciobanul e împăcat nu cu uciderea sa de către cei doi, ci cu ideea muritudinii sale. Iar acceptarea e minunat de individuală, deci demnă și generoasă. Preferă să le lase celorlalți („măicuței bătrâne“, adică atitudinii tradiționale și, oarecum, firești) povestea, amăgirea, chiar dacă el știe de-acum și a dobândit seninătatea inițiatului. Agoniseala pe care o vrea alături e, deloc întâmplător, fluierașul, așadar cântecul care îi va eterniza povestea. Nicăieri nu se spune că nu va lupta să-și prelungească viața, dar o va face în mijlocul unor semne și orânduieli care să nu-l lase să uite că va muri în cele din urmă. În cazul lui om trăi și om vedea, condiționalul din fundalul viitorului e unul resemnat. Pasiv. Lucrurile se întâmplă în afara noastră, nu noi le suntem stăpâni. Dacă vom fi în viață, dacă ne vor lăsa în viață, vom vedea, ca simpli martori neimplicați, cum le-au făcut alții, ceilalți, stăpânii faptelor. Impasul e pus între paranteze ori ironizat cu amărăciune (haz de necaz), căci ne copleșește. Nu prea știm ce-o să ne facem. Forma literară de viitor, aparent ocolită, conține o doză deghizată de voință, de decizie: voi merge, adică voiesc să merg și o voi face. E un proiect personal de neclintit. Cam ca în utopicele versuri macedonskiene: „Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer.“
Spuneam altădată că înapoia este tot mai cuprinzătoare, mai adâncă, mai polifonică. Știind din ce în ce mai multe despre trecutul său, omenirea a descumpănit chiar „timpurile“ ființei. Diversitatea tot mai largă și culorile tot mai accentuate și mai nuanțate ale trecutului, „descoperite“ pe măsura dezvoltării științelor cunoașterii, reduc posibilitatea noului și cer un efort în plus al imaginației. Însă la nivelul vieții individuale a consumatorului, acesta, acumulând tot mai multe „obiecte“ în jurul său, își lărgește atât de peste măsură „domeniul posedat“, încât viitorul îi pare asigurat de la sine, ba chiar superfluu. El uită că eternitatea accesibilă omului nu e într-un viitor individual, ci într-un prezent conținând în sine, prin efortul selectiv, constructiv și valorant al memoriei, tot trecutul – doar el face posibil un viitor onorabil al speciei. Recursul la memorie și la cuvântul potrivit și onest secondat de gând poate asigura trecerea plină, palpabilă a timpului, în ignorarea ritmurilor sacadate ale fiziologicului, ale finitudinii. Tot gândul poate prefigura schema unui mâine cu sens. Poate vindeca tot mai acuta carență de viitor. Și ne poate feri de cumplita eră a gândirii zero.