Dincolo de Cortina de Fier: prima mea călătorie în Occident

Alexandru CĂLINESCU

Iulie 1966, Orly

Se întâmpla în vara anului 1966, treceam din anul IV în anul V și am avut șansa unei burse de șase săptămâni Paris, la Alliance Française, bursă pentru care mă propusese Georges Wallet, lectorul francez de la facultate (începuseră să vină, din 1962-1963, lectori francezi, semn al unei timide deschideri către Vest). Prin urmare, la mijlocul lui iulie am ajuns la Orly. Eram trei – afară de mine o tânără asistentă de la Cluj și o doamnă din Ministerul Învățământului, de o vârstă destul de respectabilă și care nu prea avea ce să caute printre bursieri. Ne-a spus că o trimisese ministerul în …documentare, să vadă ce e cu aceste burse, care sunt condițiile etc. Fapt este că soțul doamnei era ministru adjunct la Externe încât am fost așteptați la aeroport de o mașină a ambasadei și am făcut o primă, încântătoare plimbare prin Paris. Ne-a dus șoferul (mă rog, a dus-o pe doamna ministru, dar am profitat și noi) până la Arcul de Triumf, am coborât pe Champs-Élysées, iar în Place de la Concorde șoferul ne-a arătat, la stânga, Hotelul Crillon și ne-a spus (cu mult respect în voce) că „acolo a stat tovarășul Maurer când a venit la Paris“. Era într-o duminică și cum căminul unde urma să locuim (pe rue Guynemer, lângă grădina Luxembourg) se deschidea abia luni, am dormit o noapte la un hotel aproape de ambasadă, Hôtel de Londres îi spune, unde – surpriză ! – erau peste tot tablouri de pictorul ieșean Dan Hatmanu care, după cum mi-a explicat patroana hotelului, avusese un sejur parizian mai lung, stătuse la acel hotel, se simțise foarte bine și dorise să-și manifeste gratitudinea prin tablouri. Mai trebuie să menționez un element important: tot datorită doamnei ministru-adjunct ni se dăduseră la București ceva franci, doamnei mai mulți, nouă mai puțini, dar tot era bine, am putut plăti hotelul, iar restul de bani i-am adăugat bursei, care a fost destul de confortabilă. În acea duminică, spre seară, am ieșit la plimbare prin cartier. Am și acum în minte senzațiile de atunci: străzile erau practic pustii, mă aflam într-un cartier „burghez“ (Avenue Bosquet, Avenue de la Bourdonnais), cu clădiri haussmanniene, „en pièrre de taille“, trăgeam adânc aer în piept ca să mă impregnez de mirosurile orașului, eram la Paris, evident că mă scuturam ca să mă conving că nu visez. Au fost șase săptămâni minunate, chiar dacă am cunoscut cu adevărat orașul mult mai târziu, după 1990, când am avut norocul unei șederi îndelungate, grație căreia am putut să mă consider, pentru o vreme, parizian. Parisul a fost, așadar, prima iubire, o iubire căreia i-am fost – pour une fois – fidel.

 

Ștefan CAZIMIR

În Israel și în ebraică

În ianuarie 1991, am făcut parte din delegația parlamentară condusă de Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, care a efectuat o vizită oficială în Israel. Gazdele au apreciat superlativ gestul, întrucât atmosfera era încărcată, iar peste puțin timp urma să izbucnească Războiul din Golf. Personal, m-am bucurat de o simpatie aparte, căci mă exprimam în limba ebraică. Și mă miram eu însumi cum, deși prilejul de a vorbi ebraica nu mai avusesem de peste patru decenii, cunoștințele din copilărie îmi reveneau spontan în memorie și îmi permiteau să mă înțeleg satisfăcător cu toți.

După vizitarea Ierusalimului vechi, a Bethleemului și a Memorialului Yad Vashem, în ziua de 7 ianuarie, am fost primiți în audiență de președintele țării, Chaim Herzog, căruia i-am adresat benedicțiunea rezervată șefilor de stat: „Binecuvântat fii, Doamne, Dumnezeul nostru, Rege al Universului, care ai dat din slava Ta la om muritor.“ În seara aceleiași zile, Knesett-ul ne-a oferit un dineu oficial. Am avut privilegiul de a lua cuvântul, flancat, întrucât vorbeam în ebraică, de o traducătoare în limba română, pe înțelesul celorlalți membri ai delegației. Am spus, printre altele: „la sfârșitul secolului 19 și în cursul secolului nostru, numeroși pionieri ai renașterii statului evreu au plecat din România. Desțelenind ogoarele țării vechi și noi, ei au păstrat în suflet amintirea locului natal. Mulți copii născuți între Iordan și Mediterana au ascultat în leagăn cântece românești.“ Pasajul de căpetenie al cuvântării l-a constituit o strofă din Memento mori, în care Eminescu evocă tărâmul biblic și „cetatea ce-n veci doarme – miticul Ierusalim“.

 

Cristina CHEVEREȘAN

Efectele olimpiadei

Îmi amintesc ca prin ceață prima ieșire din România. Nu știu dacă se poate numi „călătorie în Occident“: porneam cu părinții într-o scurtă vizită la amici din Banatul Sârbesc. 1990, puțin după Revoluție. Timizi, timorați, tremurând la vamă. Acum nu pare mare lucru. Atunci: o aventură fantastică pentru un copil timișorean crescut cu televiziunile sârbești (filmski maraton, meciuri de fotbal în direct) și talciocurile duminicale pline de minuni nemaivăzute decât în reclame (Cipiripi, Eurocrem, caramele cu fructe, blugi și alte asemenea). Aveam cam treisprezece ani. Pentru generația mea, vecinii din vestul imediat întruchipau o libertate pe care noi o furaserăm doar, cu antene improvizate și raiduri ilicite la târg. Amintirea ironică în context, dar de neșters, e a primului McDonald’s în care am pătruns vreodată, în excursia de o zi la Belgrad. Găzduit de o clădire istorică precum vilele somptuoase pe care le admiram, de regulă, în verile petrecute la rude, la București, strălucea ca o bijuterie. Luminat, radiind, îndemnându-te să îi urci sfios și fascinat treptele de marmură. Atât de elegant să fi fost? Așa apare pe pelicula memoriei subiective: palat de cristal al consumismului de care n-avuseserăm parte. Poate doar vis. Ani mai târziu, am trecut cu mașina printr-o capitală cenușie, răvășită de bombardamente și inima mi s-a strâns. Vraja copilăriei murise.

Ieșirea ce a marcat cu adevărat întâlnirea cu Occidentul a venit după una dintre olimpiadele de engleză din liceu. În urma unui premiu național, am fost selectată în echipa de reprezentanți ai României la Euroscola. O scurtă căutare pe Internet îmi arată că inițiativa supraviețuiește, cu același scop, după mai lungă vreme decât aș mărturisi. „Parlamentul European a creat programul Euroscola pentru a informa tinerii despre procesul de integrare europeană și pentru a promova participarea lor la construcția Uniunii Europene […] Evenimentul Ziua Euroscola este organizat la Strasbourg de mai multe ori pe an. Fiecare eveniment reunește peste 500 de elevi din toată Uniunea Europeană.“ Așadar, Strasbourg. Abia dezmeticiți din negura comunistă, nu visam, încă, atât de înalt. O tabără de o săptămână și inițierea într-o lume ce, într-o zi, avea să devină și a noastră. Am vizitat Parlamentul, așezați în băncile oficiale. Am primit cartele de vot, am făcut propuneri, am dezbătut idei, am adoptat inițiative. Am petrecut timp fără precedent cu profesori și colegi de pe tot continentul. Se putea! Detaliile se amestecă în faldurile capricioase ale amintirii. Rămân entuziasmul și sentimentul liniștitor al unei încrederi și speranțe în incluziune care au sfidat toate obstacolele în timp. Ce am învățat? Că putem vorbi aceeași limbă. Că nu suntem atât de diferiți. Că, la urma urmelor, granițele sunt, adeseori, mentale. Că tot ce, aparent, ne desparte, ne poate și uni dacă ne-o dorim. De atunci, într-un fel sau altul, aceasta a devenit viața mea. Și încă mai cred.

 

Mihai ZAMFIR

Franța și exilul în propria țară

Prima mea călătorie în Occident a fost în Franța în 1966. Cu o bursă universitară, de un an universitar – 1966 – 1967. Față de situația generală din România din acel moment, pot spune că a fost tocmai la timp o astfel de ieșire, pentru că se pleca foarte greu și foarte târziu în străinătate.

Când am ajuns în Franța, în 1966, am considerat că am o mare șansă. Știam franceza destul de bine; de altfel, am avut întotdeauna o curiozitate intensă pentru limbile străine și pentru tot ceea ce ele reprezintă, așa încât, atunci când eram în liceu, știam rezonabil pe lângă franceză, rusa și germana, pe care le făceam în școală. Iar faptul că am ajuns în Franța, și încă pe lângă un mare profesor, în vremea aceea un mare stilistician, a însemnat, credeam eu atunci, șansa vieții mele. Și, într-un fel, așa a și fost. Pentru că m-am integrat, să zic așa, total, spiritului francez. Am ieșit nu numai din România, dar din ceea ce reprezenta România în acel moment, am ieșit pentru o perioadă de un an universitar. Deci, destul de mult, ținând seama de timpul din acel moment, din momentul tinereții și al adolescenței. Acolo am conceput teza de doctorat, acolo am citit teoria cea mai importantă legată de teză; doi ani după revenirea în țară, deja aveam teza gata. Cu alte cuvinte, inițial, am considerat că această călătorie în Franța a reprezentat una din marile șanse ale existenței mele, cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a timpului am stat la Universitatea din Nisa, adică într-un sud francez de mare frumusețe, dar mai ales la o universitate tânără, dinamică, în care nu aveai alte tentații decît aceea de a studia intens. Mai tîrziu, și privind într-o perspectivă temporală mai

largă, lucrurile s-au cam schimbat. Pe măsură ce au trecut anii, mi-am dat seama că acea călătorie în Franța nu a fost, poate, marea șansă a vieții mele, așa cum am crezut atunci.

Întors din Franța, nu m-am mai integrat niciodată nici României, nici unei țări socialiste. Neșansa acelei prime și importante călătorii în Franța a fost că, după aceea, m-am simțit exilat în propria mea țară, în mod definitiv. După ce am văzut ce înseamnă existența într-o țară liberă – și, nota bene!, în România din 1967, 1968, 1969 nu era nici pe departe foarte rău, cum a ajuns să fie mai tîrziu –, senzația de schimbare de paradigmă, am avut-o intens. Nu am mai fost la mine în țară, în țara mea. Ăsta a fost rezultatul cel mai palpabil și, aș zice, cel mai dramatic în fond al acestei prime călătorii făcute de mine în Occident. Pentru că mi-am dat seama de tipul diferit de existență pe care lumea dintr-o țară comunistă este obligată să îl ducă. Și în situația de exilat în propria mea țară, fără nici un fel de exagerare, pot să spun că am trăit până în ziua de 22 decembrie 1989, adică toată perioada comunist-ceaușistă, indiferent de salturile pozitive sau negative, de teroarea mai puternică sau mai slabă, de momentele câteodată de disperare pe care orice om normal din acea perioadă la avea. Indiferent de asta, am început să trăiesc – am început să trăiesc nu bine, ci normal – abia după ce comunismul din țara noastră s-a prăbușit. Poate că, în absența momentului de care am povestit la început, situația ar fi fost la fel. Dar îmi dau seama că o călătorie mai lungă, cu ecouri profunde în străinătate și , mai ales, într-o țară ca Franța, care, pentru noi, a reprezentat de două secole un model, a însemnat o luare de contact cu o altă existență în care aș fi preferat să fiu și eu, să trăiesc și eu. Pot să spun că am început să trăiesc normal după decembrie 1989, adică, aproximativ, de la vârsta de aproape 50 de ani în sus. E dramatic pentru un individ – dar nu s-a întâmplat numai cu mine, s-a întâmplat cu foarte multă lume. Așa încât, prima mea călătorie în Occident, prima mea călătorie din toamna anului 1966, a însemnat, pe moment, cea mai mare șansă și cea mai mare fericire, pentru ca, ulterior, să însemne o nefericire și o frustrare, prin ecou. Bănuiesc că situația mea nu a fost una excepțională și că foarte mulți tineri, nu numai din România, ci și din Cehoslovacia, Polonia, Ungaria etc., în acel moment al istoriei Europei, au avut aceeași senzație și au trăit aceeași dramă.

 

Vasile IGNA

Trenul către Perugia

S-a întâmplat în octombrie 1978. Împreună cu Adrian Popescu, primisem o bursă de o lună de zile la Universitatea pentru Străini din Perugia. Propunerea venise din partea lui Roy MacGregor Hastie, pe atunci profesor asociat al acesteia, pe care-l cunoscusem amândoi la Cluj, unde Roy – reputat gazetar și comentator politic la Sunday Express și BBC, vorbitor a șapte limbi și autor, printre altele, a unei biografii a lui Hrușciov și a unei cărți despre Soțiile lui Picasso – venea cel puțin o dată pe an. Cu siguranță, în balanța alegerii contaseră atât starea civilă a lui Adrian, de părinte al teritoriului liric numit Umbria, cât și cea de colaborator al Editurii Dacia, unde eu lucram de aproape zece ani, și unde Roy publicase traducerea unei selecții din poezia lui Eminescu. Cu toate acestea, invitația n-a fost mai puțin surprinzătoare, iar așteptarea aprobării și a vizei (obținută prin Uniunea Scriitorilor) a fost îndelungată și cu multe momente de îndoială. Cert e că, la început de octombrie 1978, am urcat în trenul ce trebuia să ne ducă de la Cluj la Budapesta și de acolo la Viena și Perugia. La ieșirea din țară, la Episcopia Bihor, grănicerul care ne-a controlat pașapoartele a „descoperit“ că pe formularul de viză, scris de mână cu tuș negru, prima cifră a datei de eliberare fusese ștearsă și înlocuită cu alta. Ștersătura, vizibilă de la o poștă, nu se putea ignora, dar „vigilentul“ a decis fără ezitare: viza e falsă, trebuie să coborâți, nu puteți merge mai departe! Pertractarea, la care Adrian a asistat deloc amuzat, a durat peste o oră, timp în care eu susțineam, cu o ardoare de care nu mă știam în stare, că refuz să cobor și că îl rog (nu puteam să-i…cer!) să ia legătura cu serviciul de pașapoarte, care să-i confirme valabilitatea vizei. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. A lipsit un timp din compartiment și când s-a întors m-a lăsat în pace. Sunt convins că n-a vorbit cu nimeni, stratagema, am aflat mai târziu, era arhicunoscută, și e inutil să spun că niciuna din cele trei granițe pe care urma să le trecem n-a mai semnalat vreo neregularitate. Am rămas, însă, cu o „spaimă“ în fața trecerii frontierelor, care nu a dispărut nici măcar atunci când eram posesorul unui pașaport diplomatic.

Început, cu o noapte albă petrecută în gara Viena (închisă între ora 24 și 5), și sub luminile vitrinelor de pe Mariahilferstrasse, periplul italian avea să continue cu trei săptămâni de foarte temeinice cursuri de limbă și civilizație italiană. Pe timpul șederii, Roy s-a dovedit nu doar o gazdă desăvârșită, ci și un bucătar al cărui bar era „sempre deschis“. După Perugia și Assisi avea să intre în funcție „biletul circular“, cu neuitatele halte la Roma, Napoli, Florența, Milano, Veneția. Și două momente de neuitat: luni, 16 octombrie: alegerea Papei Ioan Paul al II-lea și, o săptămână mai târziu, drumul cu trenul de la Perugia la Roma. Cel din urmă, cu acel amestec de bucurie și nerăbdare pe care nu-l mai încercasem din adolescență: mă întorceam acasă!

 

Răzvan VONCU

Occidentul de acasă

Prima mea călătorie dincolo de Cortina de Fier nu a fost nici dincolo de Cortina de Fier, nici călătorie.

M-am născut și am crescut la Constanța, oraș care are, pe lângă privilegiul de a fi printre cele mai vechi din țara noastră, și avantajul de a fi un mare port.

Constanța copilăriei mele, în anii 1970, era un loc destul de diferit de restul României, datorită acestei deschideri, ca și a caracterului multicultural al Dobrogei. Am crescut într-unul din primele blocuri turn din oraș, construit în 1964, alături de copii turci, tătari, greci, armeni, evrei și țigani. Exista chiar și o familie mixtă româno-maghiară: domnul cred că era singurul ofițer maghiar din Marina română! De prisos să adaug: trăiam în armonie deplină. Toți mergeam în casele și la sărbătorile tuturor și eram primiți peste tot cu o dragoste și un optimism pe care astăzi nu le mai întâlnesc nicăieri. Nu făceam niciodată diferențe între noi, pe baza etniei. Iar bunica mea, credincioasă ortodoxă, întrebată ce s-ar întâmpla dacă i-aș da unui prieten turc să mănânce carne de porc, mințindu-l că e de oaie, mi-a răspuns mustrător: ar fi păcatul tău, nu al lui…

Pe lângă această experiență directă a unei alterități, totuși, prin nimic diferită sau, Doamne ferește!, inferioară, portul, flota (acum dispărută) și Litoralul plin de turiști occidentali schimbaseră înfățișarea civilizației materiale și chiar spirituale a locului. Am pus mâna pe prima bancnotă de un dolar pe la vreo șase ani și tot cam pe atunci, scăpat de sub controlul paternal, am „lecturat“ și primele reviste în care femeile renunțau la podoabe vestimentare… Pe scara blocului, cel puțin un sfert dintre bărbați erau navigatori, sau, cum le spunem noi, constănțenii, vaporeni. Tot ceea ce lipsea din comerțul socialist, la Constanța exista din belșug și nu foarte scump, în niște ani 1970 în care, să nu uităm, puteai cumpăra whisky de la magazin. Magnetofoanele și casetofoanele cred că au făcut cel mai mult pentru emanciparea spirituală a generației mele, care a crescut în spirit rock, nu pionieresc. Nu lipseau nici publicațiile occidentale, mai ales cele de divertisment. Oamenii conduceau Ford Taunus, Volkswagen 1600 sau Renault 16, nu Volga.

Constanța era la ora aceea portul prin care se deschidea către lume România unui Ceaușescu încă în grațiile guvernelor occidentale. Vapoarele noastre mergeau nu către URSS, ci către destinații aflate dincolo de Cortina de Fier: Pireu, Salonic, Marsilia, Bari, Hamburg, Rotterdam, dar și Beirut, Port Said, Shanghai, Buenos Aires sau Rio de Janeiro. Ele, aceste destinații, prin poveștile vaporenilor și prin obiectele aduse de acolo, constituiau pentru constănțeni un orizont deschis în mod firesc.

Nici prima călătorie propriu-zisă peste hotare nu a fost dincolo de Cortina de Fier, deși eu m-am simțit ca dincolo de ea. În 1982 am fost cu școala la Ruse, Plevna și Grivița. Simplul fapt că m-am aflat singur pe o stradă străină, pe care nu se mai afla nici un tovarăș de-al nostru, unde se vorbea o altă limbă (aveam s-o învăț în facultate, hélàs!), înconjurat de o lume care nu doar că arăta mai îngrijit, mai curat, ci chiar altfel decât Craiova în care ne mutasem cu un an înainte, m-a făcut să mă simt dincolo de orice cortină. Să mă simt liber.

După 1989 am refuzat să călătoresc în țări care solicitau viză: am considerat supliciul cozilor, hârtiilor justificative și al interviurilor drept o jignire nemeritată. Când am început să călătoresc în Occident, România însăși se schimbase mult, iar Cortina de Fier mai rămăsese, din păcate, numai în mentalitatea unora. Multora.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

La „sfîșierea Cortinei de Fier“

Prima dată cînd „am sfîșiat Cortina de Fier“ a fost în anul 1991, cînd am primit o invitație de a participa în Franța la manifestările prilejuite de centenarul morții lui Arthur Rimbaud. Las deoparte amănuntele „spumoase“ ale invitației, venită din partea unui francez care ajunsese „cu ajutoare“ în Piatra Neamț și care făcuse o pasiune pentru translatoarea locului, o profesoară de limba franceză. Voi reveni altă dată la acea perioadă, merită. Am plecat din Piatra Neamț trei scriitori: un prozator, C. Munteanu, Daniel Corbu și eu. Echipajul s-a îmbarcat la bordul unei Dacii 1310, nouă, condusă de șoferul Inspectoratului pentru Cultură, „nea Vasile“, la mijlocul lunii iunie. Prozatorul are cîteva idei destul de stranii pentru o deplasare scriitoricească: să agățăm de Dacie un fel de remorcă, în care să punem un cort împrumutat de la unitatea militară, ca să nu cheltuim bani cu cazarea. Datorită remorcii, încărcate cu cortul militar, plus opera noastră sub formă de cărți cu care trebuia să facem impresie în Franța, plus alimente, plus ceva „udătură“, ca să ne „înfrățim“ cu francezii, am făcut o mulțime de pene pînă la graniță. Dacă în România ne-am descurcat noi, perspectiva penelor în țările europene de pe traseu ne-a determinat să renunțăm la remorcă, pe care am abandonat-o într-o curte, la Oradea. Am transferat cortul militar în portbagaj și am renunțat la o parte din haine, din cărți, la conserve. La Viena, în prima noapte, am tras într-o parcare, am montat cortul, dar nu am apucat să ațipim că am fost înconjurați de poliția locului: în Europa era interzis să pui cortul în afara spațiilor autorizate. Am strîns cortul, mirați de așa obiceiuri și am dormit în mașină. Să renunțăm la cort, care ne devenise inutil, nu era posibil, fiindcă era împrumutat și greu de recuperat de pe piața liberă. Așa că am plecat mai departe cu cortul înghesuit în portbagaj și cu geamantanele noastre pe genunchi.

Las deoparte (și) amănuntele drumului, unul mai picant decît altul, bune de povestit cîndva și am să spun cîteva lucruri despre primirea noastră la Charleville Mezieres, locul final al deplasării noastre. Scriitorii locului au convenit să ne găzduiască în „spiritul ospeției“, adică să ne ia, unul cîte unul, acasă. Eu am fost repartizat, prin tragere la sorți probabil, la domiciliul unui autor al locului, Franz Bartelt, care locuia într-un orășel alăturat, Nouzonville. Negocierile pentru găzduirea unui român, am aflat mai apoi, au fost dure cu Franz Bartelt. Inițial a refuzat, avînd amintirea „mineriadelor“ care îngroziseră Europa, care ne puseseră stigmatul de „noii barbari“. La insistențele organizatorilor, a acceptat totuși să găzduiască acasă un scriitor român, dar fără să aibă întîlniri protocolare, care să-i mănînce timpul de scris. La alt rînd de insistențe a acceptat o întîlnire de o seară, „cu românul“, în familie. Și numai atît. Nu am știut, firește, nimic despre aceste discuții prealabile, așa că nu am avut nicio inhibiție la întîlnirea cu viitoarea mea gazdă. M-a preluat de la locul de întîlnire, iar pînă acasă am conversat despre literatura și cultura franceză, pînă la nivel de amănunt. Faptul că îi citisem pe scriitorii săi preferați, formatori, din literatura franceză și că și eu îi preferam l-a încălzit pe „durul“ francez. Exupery, Rimbaud, Baudelaire, Celine, Monterlant, Lautreamont, Jarry, Michaux etc., etc., dar și Ionesco, Cioran, Tristan Tzara, „Brancuzi“ au devenit codul nostru de recunoaștere. Dimineața următoare ne-a găsit adresîndu-ne patetic cu „mon frère“, degustînd un coniac de o subtilitate apropiată de subtilitățile literaturii franceze. În cele patru zile cît am rămas în zonă am fost nedespărțiți. Cu Franz Bartelt am rămas în aceiași parametri ai fraternității pînă în ziua de azi. Iar evoluția lui în literatura franceză este una spectaculoasă, cu zeci de romane apărute la Gallimard, cu un Premiu Goncourt pentru nuvelă, cu zeci de scenarii pentru filme premiate în Franța. Puteți să îi „vizionați“ profilul pe internet. Cu cîțiva ani în urmă a fost invitatul meu la Piatra Neamț, unde a ținut o conferință despre literatura franceză în context european. Ultimul său roman, Le femur de Rimbaud, se află în aria de interes a Denisei Comănescu, pentru parcimoniosul său „raft“ de la „Humanitas“.

Ca o concluzie tîrzie: cînd ne-am dus în Europa, nu ne-am dus ca să o vizităm, ci să o recunoaștem. Fiindcă prin cultură intrasem, cu multă vreme în urmă, într-o fructuoasă joncțiune.

 

Andrea H. HEDEȘ

În vecini

În 1987 eram în clasa a 4-a. Urma să plec împreună cu bunica la mătușa mea din Budapesta. Era prima mea vizită peste hotare. Nu dincolo de Cortina de Fier, dar dincolo de granițele României. Unul din pragurile care trebuiau trecute a fost marcant pentru mine atunci: după ce am fost scoasă în fața clasei, colegilor mei li s-a adus la cunoștință faptul că doresc să călătoresc în străinătate și au fost întrebați ce părere au despre mine, cum mă caracterizează și dacă merit sau nu să plec. M-am gândit atunci că nu voi primi prea multe „puncte“, întrucât nu îmi plăcea să împart, mai cu seamă instrumentele de scris și temele. Această lipsă a mea de colegialitate a fost într-adevăr taxată și în tot acel timp nu reușeam să fac legătura între părerile colegilor de clasă și excursia mea și a bunicii. Odată hopul totuși trecut, Budapesta a fost un șoc, pozitiv, dar tot un șoc pentru un copil care văzuse până atunci doar Dejul, Becleanul și comuna Bobâlna. Ceea ce a transformat Budapesta într-un oraș paradisiac au fost… televizorul color, multitudinea de canale TV, bananele și portocalele pentru care nu se stătea la coadă și cele mai bune sanvișuri calde, cu unt, șuncă și cașcaval. Și, desigur, Grădina Zoologică. Dar în adevăratul Occident am ajuns în clasa a 12-a, tot la o mătușă, în Haga. De această dată am vizitat muzeele celebre, dar și Panorama Mesdag, Madurodam, canale, piste pentru biciclete, simple parcuri cu flori, mai frumoase decât Grădina Botanică din Cluj, țărmul Mării Nordului, am văzut și viața la țară: asfalt, săli pentru întreținere corporală, florării și supermarket-uri. Ca orice adolescentă/tânără care se respectă, țineam cură de slăbire, dar am gustat în schimb dintr-o viață privilegiată chiar și pentru nivelul de trai al Țărilor de Jos: sentimentul aparte al cumpărării unui automobil BMW nou, direct de la reprezentanță, ori acela al comandării, în plină vară, a stocurilor de marfă pentru Crăciun pentru supermarket-ul familiei. Precum se vede, mătușile mele, chiar dacă nu poartă numele Tamara, mi-au oferit o bogăție de experiențe marcante, profund contrastante față de cercul strâmt al existenței mele de atunci și o avalanșă de emoții la care încă mai apelez atunci când scrisul mi-o cere. Sunt două călătorii eveniment din care am rămas cu sentimentul că întotdeauna mai există și altceva, o altă lume, mai largă, mai frumoasă, mai colorată, cu oameni mai puțin încrâncenați, cu frumusețe și firesc. În momente de mare încărcătură și intensitate astfel de amintiri sunt ca și cum aș ridica privirea din pământ spre formidabilul cer înstelat.

 

Cornel UNGUREANU

Occidentul, pe vremea când putea fi mai aproape de noi

Ei, prima călătorie a fost… aproape de Occident. Nu chiar în Occident, dar ca şi cum ar fi fost. Fuseserăm invitaţi Sorin Titel, Anghel Dumbrăveanu şi cu mine în Iugoslavia, la Belgrad, pentru întâlniri cu cei mari care erau sau vor fi prietenii noştri. Sorin mai fusese, se aprovizionase cu cărţi, în librăria din centrul Belgradului se aduceau cărţi de la marile edituri din Franţa. În Iugolavia, ni se spunea, era ca şi când ai fi în Franţa. Se mai puteau cumpăra reviste germane, franceze, Viena era la doi paşi. Veneau şi de acolo.Dar de unde bani? Nu aveam bani, dar puteam face afaceri, mici, dar puteam avea bani pentru cărţi. Reviste. Filme. Sorin voia să vândă Gerovital, pastilele care întinereau, în Iugoslavia se cumpăra. Mama lui Sorin era farmacistă la Caransebeş, i-a procurat. Destul. Cum era păcat să-l prindă cu tot Gerovitalul, jumătate din el l-a pus la mine în geamantan. Geamantanul de la graniţa iugoslavă a fost nimerit, numai geamantanul meu, ne-a dat jos din tren pe toţi. Eram toţi nişte infractori. Anghel Dumbrăveanu a dat telefon la Belgrad după Adam Pusłojici, prietenul nostru, omul cu invitaţiile, care a ajuns repede-repede la graniţă şi ne-a salvat. Cu ajutorul lui Adam Pusłojici (dar şi al lui Petre Cârdu) i-am întâlnit pe câţiva dintre cei mari ai Iugoslaviei. Memorabilă a fost întâlnirea – a mea şi a lui Simeon Lăzărean – cu Vasko Popa. Care a ţinut minte întâlnirea: în 23 decembrie 1989 ne-a trimis o poezie despre Timişoara eroică.

 

Daniel CRISTEA-ENACHE

Occidentul meu

Nu îmi mai amintesc care a fost prima mea călătorie în Occident. Memoria afectivă a reținut prima ieșire din țară, în primăvara lui 1999, la puțin timp după moartea lui Valeriu Cristea. Am traversat atunci o perioadă neagră, cu o depresie adâncă încheiată abia după nașterea fiului nostru, Matei (în februarie 2000). Aproape un an de zile, deci, eu n-am mai fost eu; lucrurile parcă nu mai aveau sens pentru mine.

Acesta a fost contextul psihologic în care a „căzut“ prima ieșire din România. I-o datorez lui Augustin Buzura, care m-a pus pe lista celor ce urmau să reprezinte Fundația Culturală Română (lucram nu de mult la Editura FCR, angajat tot de el) la Târgul de Carte de la Budapesta. S-a mers cu un microbuz. Când am trecut granița, am avut un șoc. Până la graniță văzusem peisajul cu care eram obișnuit: gunoaie peste tot, case în paragină, înscrisuri obscene pe weceurile publice care duhneau de la un kilometru. Cum am trecut granița, am început să visez: în jurul meu era curat, toaleta era igienizată, la un magazin mirosea frumos, vânzătorii nu vorbeau românește, dar erau amabili, câmpurile erau lucrate, pe șosea nu erau gropi…

Eram răcit cobză și luam niște medicamente pentru gât. Ochii mi s-au umplut deodată de lacrimi, privind pe geam. Am dat vina pe răceală pentru această lăcrimare spontană: de fapt, atunci, acolo, am realizat ce ne făcuseră conducătorii României din ultimele decenii, ce viață ne oferiseră, în ce tablou ne așezaseră existențele. Drumul de la graniță până la Budapesta a fost una dintre cele mai amare lecții din câte am primit vreodată. Cortina de Fier nu mai exista de zece ani, și totuși un fel de blestem părea s-o perpetueze, mutând-o fix pe granița dintre România și Ungaria, dintre țara mea, scufundată în gunoaie, în mizerie, în sărăcie, în neputință, și țara vecină. Ungaria a devenit instantaneu Occidentul meu simbolic, acel spațiu spre care îmi proiectasem visurile mele din copilărie; iar Budapesta a fost capitala acestui Vest mirific la care în fine ajunsesem.

Mai târziu, firește, călătorind destul de mult, elementele miraculoase ale acestei prime ieșiri în străinătate au devenit ceea ce erau în fond: aspecte de normalitate, de firesc, de banalitate. Dar dacă mă întorc la experiența mea de la 25 de ani este tocmai pentru că mi-o amintesc cu atâta intensitate, în timp ce multe călătorii ulterioare mi s-au șters complet din memorie. Ca și revenirile mele la Budapesta. Nu le mai țin minte detaliile, nici măcar data. Dar prima dragoste, prima călătorie în străinătate, primul meu „Occident“ n-o să le uit niciodată.

 

Vasile DAN

Ungaria, vara

Prima mea călătorie spre Occident a fost în 1980, vara. Cred că luna iulie. Pe vremea aceea președinte al Uniunii Scriitorilor era Dumitru Radu Popescu. Îi pomenesc numele aici, fiindcă sînt sigur că el m-a propus să fac parte dintr-o delegație a tinerilor scriitori din România care să-și petreacă concediul de odihnă și creație în Ungaria, la Casa Scriitorilor de la Balaton. În reciprocitate, cu un an înainte, o delegație similară a scriitorilor tineri maghiari fusese primită la Casa Scriitorilor de la Neptun, de la Marea Neagră. Din delegația noastră care a plecat în Ungaria făceau parte Mircea Cărtărescu, Val Condurache, Vasile Dan, Elteto Jozsef și Tudor Dumitru Savu. Țin minte cît trăiesc aventura ieșirii din țară. Cum eram arădean, cumva la granița cu Ungaria, lucrurile trebuiau, într-o țară normală, și într-o perioadă istorică normală, să fie foarte simple. Mai ales că un tren accelerat pleca zilnic din Arad spre Budapesta. Dar acest lucru nu era atunci cu putință. Plecarea unei delegații oficiale în străinătate urma un scenariu strict prescris. Scriitorii erau asimilați ca persoane oficiale, iar pașapoartele lor erau „de serviciu“, eliberate de Ministerul de Externe și gestionate de serviciul de profil al Uniunii Scriitorilor din România. Buletinul meu de identitate era de mai multe zile la București pentru eliberarea pașaportului. Acest lucru avea să-mi creeze mari probleme la aeroportul arădean de unde trebuia să iau cursa internă spre Capitală. Cu greu am putut să fiu acceptat în avion, după un episod, nu tocmai plăcut, de reținere. Doar intervenția primarului din Arad avea să-mi faciliteze continuarea, cu avionul, a aventurii.

În fine, călătoria și vacanța în Ungaria au fost cu adevărat minunate în compania colegilor mei, în special a lui Mircea Cărtărescu cu care am bătut, în doi, mai multe zile bulevardele și străzile frumoasei capitale maghiare. Realitatea României din anul 1980 era una deprimantă, cu luminile stinse noaptea la propriu, cu „alimentarele“ blindate cu gratii de fier la uși și geamuri, cu case fără căldură și apă caldă, cu două ore de „teve“ alb-negru pe zi cu aceleași două personaje sinistre. Așa că Ungaria, deși nici ea nu era mulțumită de situația ei, ne părea raiul pe pămînt. Îmi amintesc însă evenimentul cel mai tare: vizionarea, privilegiată pentru noi, în premieră, la cinematecă, a filmului Ultimul tango la Paris,al lui Bernardo Bertolucci, cu Maria Schneider și Marlon Brando.

Șocul unei alte lumi, paralele cu a noastră, era năucitor.

 

Hanna BOTA

Ordinea germană

Nu puteam depune cerere pentru pașaport înainte de 1989, nu mi s-ar fi aprobat, pentru că una dintre surori trecuse granița fraudulos, evadase, pur și simplu.

Îmi număram prietenii plecați din țară și nu-mi ajungeau degetele de la mâini. Geta a găsit o filieră mituind pe cineva s-o scoată în Iugoslavia, prietenul ei a trecut Dunărea înot. Miki a trecut granița în apropiere de Curtici, pe jos, hălăduind pe câmp zile și nopți, hrănindu-se dintr-un borcan cu miere. E. și R. au plecat în Germania: cu bunica nemțoaică, au depus cerere și li s-a aprobat.

Dar nu numai prietenii plecau: se „împuțina“ chiar familia mea. Fratele meu s-a stabilit în Germania, însurându-se cu o săsoaică plecată din Bistrița, sora mea, Ilona, a plecat în Israel; apoi, cum spuneam,a reușit să fugă chiar și Lina, sora noastră cea bleagă și fricoasă. A mituit un vameș la Șopron, a trecut granița în Austria, și-a cumpărat bilet de avion spre Suedia. Apoi a emigrat și prietenul meu, se spune că prima iubire nu se uită: a ieșit cu părinții, membri de partid, într-o excursie la Viena, de unde s-a făcut nevăzut. Era medic, ajutat de Lina, s-a adaptat repede, suedezii aveau nevoie de specialiști. Mi-a trimis o scrisoare (transmisă din mână în mână, nu expediată prin poștă), în care îmi descria o cale de evadat: vom putea fi din nou împreună, spunea el, liberi în Suedia. Nu, nu mi-e frică să încerc, dar nu vreau să plec din țară. Da, știu că e greu aici, dar dincolo ce mi se dă? Libertatea de a vorbi toată viața o limbă străină, de a trăi într-un mediu străin mie? Libertatea de a-mi părăsi viața de aici ca să adopt pribegia? Libertatea de a avea belșug, dar rădăcinile tăiate? Fiind o fugară, tot închisă voi fi, doar că dincolo. Nu, nu vreau să plec din țară, binele de acolo nu mi se potrivește. Vreau să vorbesc, să citesc și să scriu în limba română.

Apoi a venit decembrie ’89. Aveam 21 de ani. În două luni, clinica la care lucram s-a umplut de francezi și materiale sanitare. Stephan mă curta zăpăcindu-mă cu insistențe: după întoarcerea în Franța, îmi trimitea scrisori după scrisori să mă convingă să vin acolo. Nu, nu plec din țară, nici măcar pe Coasta de Azur, unde locuia el.

Însă, în vara lui 1990, eram deja dincolo: în Germania, la fratele meu. Vizitam orașele Stuttgart și Nürnberg.

Cum a fost? Mai mult decât belșugul, magazinele încărcate– șocantă discrepanță față de lipsurile din țară – m-au izbit curățenia, culorile, ordinea și așezarea vieții, oamenii zâmbitori, relaxați, binevoitori. Mai mult decât mașinile frumoase era ordinea din circulație, mai mult decât grija pentru grădini și parcuri era locul știut parcă de fiecare fir de iarbă. Și toate astea în mod natural, o educație care s-a așezat de generații întregi. La fel a fost, apoi, în 1992 în Suedia. La fel, de fiecare dată când plecam, ca, până la urmă, nu plecarea să fie șocantă, ci întoarcerea în mizerie, lipsă de educație, servicii care lasă de dorit, bețe în roate etc.

Dar tot nu m-aș muta definitiv din țară, aici sunt multe de făcut, e și treaba mea.

 

Angelo MITCHIEVICI

Orient & Occident

Prima călătorie în Occident a fost în Grecia, în Insula Santorini, una dintre insulele fabuloase din arhipelagul Cicladelor. Alături de mine se afla prietena mea de atunci alături de prietena ei, două ființe minunate. Am stat la un fel de pensiune, izolată de oraș, de Oia, de acolo puteai coborî pe malul Mării Egee de un albastru incredibil. Albastrul mării se reflecta în albastrul cu care erau vopsite zidurile locuințelor, albastru și alb, care se reflectau într-un cer la fel de albastru și în stâncile la fel de albe. Am mâncat la câteva taverne și îmi amintesc muzica susurată de bouzouki, melancolică, venind parcă pe adierea vântului de seară, lipsa stridențelor, a lălăitului și tânguielilor levantine, sau bruitismele bașilor, răcnetul boxelor la petrecerile românești de cartier. Grecia avea o finețe care era Occident și Orient deopotrivă, asta aveam să o aflu călătorind la Istanbul, exista o relaxare vecină cu cea mai adâncă lene, și obiceiul siestei elene m-a uimit. Căldura din miezul zilei era evitată prudent, agitația începea în pragul serii, când vipia se liniștea și fuioare de răcoare se strecurau dinspre mare ca niște pânze nevăzute. Alt fapt care m-a uimit, erai repede servit, dar cu greu apăreau cu nota de plată, ca și cum ar fi vrut să mai rămâi acolo cât mai mult. Nimeni nu măsura timpul în termeni occidentali, adică în bani. Oamenii erau primitori și îți vorbeau frumos, fără ipocrizie, fără încordare. Veneam dintr-o țară cu oameni încordați, nemulțumiți, frustrați, era acea Românie a unei tranziții lente și dureroase către altceva care se prefigura tot mai sumbru. Grecia cândva săracă a lui Nikos Kazantzakis oferea imaginea unei prosperități aproape mitologice, unde oamenii trăiau bucuria fiecărei zile, un imediat delectabil al clipei. Aș fi putut să privesc ore în șir reflexele apei, să înot la amiază, să mă scufund după arici de mare, să mă întind pe o stâncă cu nepăsarea unei pisici fără stăpân, să-l citesc pe Cortazar cu Idolul Cicladelor sau pe Kavafis, să mă uit de pe un promontoriu cum apune soarele într-o splendidă hemoragie. Occidentul pe care l-am întâlnit prima oară era unul sudic, meridional, cu discrete arome orientale, mai apropiat de lumea balcanică, așa cum probabil fusese ea înainte ca un trib de resentimentari fanatici, comuniștii, să preia puterea și să facă să dispară toate aromele unei vieți care trăia încă în Grecia.

Însă anticamera acestui paradis elen era ea însăși un mic paradis, nimic altceva decât un aeroport occidental cu magia duty free-urilor, o expoziție demnă de peștera cu comori a lui Ali Baba. Am rămas prostit în fața aromelor, a produselor sclipitoare, colorate, a sutelor de sticluțe cu nume atât de exotice precum Givenchy, Lancôme, Kenzo etc., sticluțe care ar fi putut ascunde un djinn, ca un copil sărac, înfometat, în fața unei prăjituri ispititoare. Ceea ce mai rețin a fost întoarcerea pe Aeroportul Otopeni, unde am reintrat pe un coridor dosnic, întâmpinat de un mic aranjament „floral“ cu cactuși și nisip, specific pentru Arizona, nu pentru plaiul mioritic și cu un afiș care mi s-a întipărit în minte prin mottoul lui inspirat: „We also have running water!“. Era viziunea unei Românii frustrate, trezite dintr-un coșmar în alt coșmar, nici Occident, nici Orient, ci un fel de no man’s land.

 

Leo BUTNARU

Cei 400

Dacă erai cetățean sovietic, dar, mai grav, și scriitor, apoi, vârf la toate, te trăgeai de pe teritoriul român dintre Prut și Nistru, posibilitatea de a călători peste hotarele imperiului răului (vorba lui Ronald Reagan) îți era predestinat declinată. Un chișinăuian nu putea călători nu că în Occident, ci nici, colea, tot în lagărul socialist, peste 20-25 de metri depărtare, cât ține lățimea apei Prutului… Eu unul am ajuns în țara mea, România (în care visam să… emigrez), abia în 1987…

Dar asta ar fi o altă poveste, noi să revenim la Occident, totuși, unde aveam să mă pomenesc în noiembrie 1994. Și să ajung acolo nu oarecum, ci direct în contingentul de circa 400 de scriitori din țările europene, cu care, într-o croazieră de creație, de colaborare, aveam să colindăm întinsurile a trei mări și două continente. Ne-am îmbarcat, deja amestecat, transfrontalier, cum ar veni, în portul Pireu, găzduiți de nava cu nume sonor „World Renaissance“, despre care cunoscătorii de engleză ziceau că s-ar putea traduce „Renașterea Lumii“, dar și „Lumea Renașterii“. Apoi au apărut și primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L“-ul din „World“, pentru ca „Word Renaissance“ să însemne, adecvat călătorilor pe care îi găzduiește, scriitorilor, – „Lumea Cuvântului“ sau „Cuvântul Lumii“. Ca și predestinat! – s-ar putea spune.

Iar pentru ca să vă dați seama de sentimentele trăite la întâlnirea cu Occidentul (Grecia, Turcia), trebuie să spun că ele îmi înlocuiau, dislocau în fire și memoria mea alte sentimente cam diametral opuse, deoarece prima mea călătorie în lumea transsiberiană (sovietică) a fost în adâncul Orient, în Mongolia (iunie 1989)!

Parcă e posibil să alegi, să esențializezi din impresiile adunate într-un șir de zile și nopți în Pireu, Atena, Stambul, Hefes, Pergam, Izmir (Smirna), Delfi etc., etc.? Impresiile din discuțiile cu scriitori din Suedia (aceștia fiind printre organizatori), Germania, Franța, Olanda, Austria, Spania, Anglia… (puneți în continuare toate celelalte țări europene, pentru că, spuneam, ne adunasem din ele circa 400 de literați). Plus discuțiile, unele dialogice, cu celebri confrați români, cu care chiar din acel 1994, noi, basarabenii, ne uniserăm, ca Filială, în USR? În acele zile am conversat cu Octavian Paler, Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Radu G. Țeposu, reportofonul înregistrând, de fundal, freamătul mărilor Egee, Marmara și Neagră. (Probabil, și dulcele cânt al sirenelor…) Din păcate, trei din minunații colegi cu care am discutat atunci deja își îngrijesc poemele, prozele, eseurile în Câmpiile Elizee. Împreună cu alți prieteni și confrați, cu care urcasem la Delfi, spre Parnas, – Laurențiu Ulici, Petre Stoica, Marius Tupan, Ion Miloș, Andrei Burac, Iustin Panța, Dan Laurențiu, Mariana Marin, Sorin Preda, Mihai Sin.

Țin minte și ziua încheierii acelui fantastic periplu. Era 24 noiembrie 1994, zi (…mai lungă decât veacul), pe care i-am dedicat-o acaparantei Atena. În grup cu Laurențiu Ulici, Nicolae Prelip ceanu, Adriana Babeți și Ioan T. Morar am hoină rit pe Acropole. Ceilalți colegi, români și, spuneam, din toate țările Europei, în grupuri-grupulețe, făceau același lucru prin antichitatea și prezentul faimosului polis, metropolei grecești. De pe mar ginea prăpăstioasă a dealului (s-ar putea spune – muntelui pe care se află Acropole), Ioan T. Morar, privind peste împrejurimile arhitecturale ateniene, ce se întind colo, jos, departe, dăduse o superbă pereche de rime:

„O. K.,

Popor de zei!“

Apoi, coborând în Piața Sintagma, Laurențiu Ulici, de la un aparat public, telefonează la București. Pe atunci, era încă minunea „simplă“ a telefoniei de viitor: cartela … globalizării! Președintele Ulici anunță pe cineva din subalternii de la USR de sosire. Abia atunci conștientizam că, peste trei-patru ore, fascinantul periplu peste mări și – stări, peste epoci statuare și ruine atât de vorbitoare prin muțenia și măreția lor – periplul chiar se va încheia. Fără, însă, a lua sfârșit în re-trăirile, re-memorările, re-fanteziile noastre.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

Mai mult decât o evadare

Am ieșit prima oară din țară în 1995. Aveam 22 de ani. Urma să îmi reîntâlnesc sora după aproape cinci ani. Ea plecase ca membră într-un corp de balet și, evident, nu se mai întorsese. Între timp, după ce schimbase mai multe job-uri, îl alesese pe cel de soție. O soție tânără, frumoasă, a unui respectabil cetățean italian cu zece ani mai mare. Locuiau la Soliera, aproape de Modena, orașul lui Pavarotti. Chemarea mea în Italia era parte din cadoul de nuntă, că tot nu fusese nici o rudă de-a ei la celebrarea evenimentului. De altfel, făcuseră doar cununia civilă într-un cadru foarte restrâns. Nu era chiar o mare chestie să îți iei o româncă, una pe care ai strâns-o (cum altfel?) de pe drumuri. În fine, norocul meu era că eram simpatic, că purtam părul lung ca italienii (mai ales fotbaliștii) și că, deja, bălmăjeam ceva italiană. Dar să nu ne împiedicăm de toate detaliile astea. Pentru mine era maximul, mai mult decât o evadare, era un vis văzut cu ochii, o dorință trăită aievea. Nu cred că aș fi vrut să merg în altă parte. Această patrie a artei era tot ce îmi puteam dori. Pasionat de pictură, de cultura Renașterii, de Bizanț, îmi imaginasem de atâtea ori, cu nasul în albumele de artă, cam cum ar putea să fie. Și iată că mergeam. Ca un îndrăgostit pasional, ca unul care plutește de fericire. Nu mai spun că asta însemna și prima călătorie cu avionul, jumătate strângere de inimă, jumătate atenție. Și confirmarea că libertatea înseamnă zbor. Odată ajuns, prima amintire a fost șocul întâlnirii cu un magazin plin, un magazin cu de toate. Nu mai știam ce să pun în coș. Nu mai văzusem așa ceva. Era aproape dureros. Apoi, am început să plecăm, să mă întrec cu curiozitatea și cu bucuria, într-o neostoită aviditate de spațiu și de detalii. Modena, Bologna, Verona, Firenze, Ferrara, Carpi ș.a.m.d. Totul mă interesa și nimic nu mă obosea. Aproape o transă. Biserici, muzee, grădini, piețe, fântâni, eleganță, femei frumoase. Un corn al abundenței revărsat. Și într-o zi…cireașa de pe tort: Veneția, Serenissima. Nu voi uita niciodată uimirea pe care am avut-o, la ieșirea din gară, că strada se mișcă. De fapt, era doar primul canal pe care îl vedeam și în care puteai să cazi direct de pe trotuar. A urmat apoi țesătura de străduțe, plimbarea cu vaporașul, Ponte Rialto, Canal Grande, Piața San Marco, basilica, palatul dogilor și indelebilul carnaval. E clar, reușisem să intru într-un tablou de Canaletto sau de Francesco Guardi. Pot să jur că l-am întâlnit de câteva ori pe Casanova sau măcar pe Lorenzo Da Ponte. Ar mai fi multe de spus, dar vreau să mai amintesc măcar un lucru: mesele. Primul voiaj afară a însemnat atunci și prima întâlnire cu bucătăria italiană. Am mâncat, o lună de zile, aproape numai paste (în toate felurile posibile), brânzeturi și carne de cal. Am stropit cu vinuri asortate. Pentru că ospitalitatea cumnatului meu a fost, mai ales, gastronomică. A fost prietenos gătindu-mi. Știa că nu rămân. …Grazie!

 

Adrian POPESCU

Spre Umbria franciscană

Umbria. Norocul nemeritat de a primi o bursă de studii la Perugia, capitala provinciei amintite, Il Magnifico Rettore, probabil impresionat de ciudata mea cerere scrisă împreună cu Marian Papahagi, de a vedea cu ochii mei ceea ce imaginasem într-un volum de versuri cu titlul Umbria. Călător din Estul comunist, în mai, 1973, avertizat că-mi rămâne acasă soția, că așteptăm un copil, nu peste mult timp etc…

Am obținut viza de intrare în Italia, de la Consulatul italian, pe loc, printr-o minune, o doamnă l-a convins pe un șef, consulul? care spunea mereu: „Non parta! Non parta!“ referindu-se la mine. Am înțeles că trebuiau să facă o excepție, de ce? viza în mod normal se obținea după un timp… Aveam biletul în buzunar de la Cluj, dar…Am plecat seara din București, de la Gara de Nord, condus de prieteni. În seara următoare eram la Viena. Am trecut de la West la Sud Bahnhof și, nevoit să aștept legătura spre Italia, am moțăit o vreme pe o bancă din gară. Nu înainte de a deveni cu leii mei românești, schimbați pe șilingi, posesorul unei sticle de bere Lager, tot veneam din Lagărul socialist, a unui pachet de țigări Smart și a unui autentic Ischler vienez. Bunăstarea capitalistă nu-mi displăcea. Dar nici aventura nu-mi displăcea, naiv m-am apropiat de un grup de tineri, auzindu-i vorbind românește, fugiseră din „raiul comunist“. Erau, cu excepția unuia dintre ei, Iosif, entuziaști sau mimau entuziasmul de a se afla într-o lume liberă. Mi-au propus să ieșim la o plimbare pe lunga Hilferstrasse. La un moment dat o mașină a frânat lângă noi „Wiener Polizei“ s-a prezentat un mustăcios în balonseid strâns în talie, care mi-a cerut numai mie actele. Pe ceilalți îi cunoștea…Mi-a propus să merg cu ei în Lager, nu era vorba despre bere, ci de a cere azil politic. Am ripostat, poate exagerat „Nu, Nein, mein Herr Polizei, mein Frau und mein Familien sind in Rumänien, ich bin in Reisen nach Rom!!“… etc. Polițistul a zâmbit, s-a întors spre colegul lui care coborâse dintr-un Wolswagen verde, ca lodenul lui tirolez, și i-a spus, arătând spre mine „Das ist eine grossen Banditen!“. Am revenit în gară, era frig, Iosif, mereu solitar, se vedea că nu se integrase în grup, mi-a spus, ferit, că ar reveni în țară, dar îi este rușine… „Iosif și frații săi“ mi-a răsărit un titlu în minte, dar nu, i-aș fi făcut un serviciu nemeritat propagandei.

Primele licăriri de ziuă în aerul italian le-am prins la vamă la Tarvisio. Prima conversație a fost cu o doamnă între două vârste, care urcase la vreo jumătate de oră. „Dove siamo, per favore?“ „Carnia!“… „Grazie!“ eram în Friuli. Am stat la geamul de pe culoar, admirând tot ce vedeam, crestele albe ale Dolomiților, gările, conversațiile, strigătele celor cu panini-coca, sau acqua minerale-cappuccini. Un prieten către altul „Borghesaccio!“… Am schimbat trenul la Terentola, am luat legătura spre Perugia, unde mă așteptau profesori renumiți și sălile spațioase de la Università per stranieri. Trecuseră pe-acolo, înainte cu câțiva ani, Ioan Petru Culianu și Adrian Niculescu. Trenul spre Perugia era ca din filmele de epocă, avea niște compartimente-cupeu, independente, cu uși separate. Am urcat cu geamantanele mele de estic, eram tânăr, erau ușoare, eram în Umbria, eram fericit. Banchetele trenului local erau lucrate dintr-un lemn galben-roșcat, pe ele tineri dezinvolți vorbind italiană, spaniolă, engleză, rusă, studențimea orașului lui Perugino, destinația mea. Castalia umbriană, Perugia.

 

Liviu CAPȘA

Evadarea din vis

Până în 1989 am fost, de copil, privilegiatul călător în „străinătate“, e drept, într-o singură țară, dar de mai multe ori ; țara era R.S.S. Moldovenească, adică nefericita noastră Basarabie, la granița căreia vameșii și grănicerii sovietici făceau tot ce-i (ne)omenește posibil ca să înțelegi că ești nedoritul vizitator al unei țări din măreața Uniune Sovietică. Noroc că rudele noastre din Chișinău și Orhei, cu imensa lor bucurie a revederii și răsfățul gastronomic binecunoscut, ne îndulceau contondentul contact cu oficialitățile cu steluțe roșii la chipiu.

Ei, și a venit libertatea de după 1990. Așadar, la revedere „lagăr (ne)drag“, cu toate ale tale, bun găsit mirific tărâm capitalist ! Care, pentru mine, a însemnat vizita tot la rude, dar în Germania. Pe bază de invitație. Mătușa și verii mei aveau astfel ocazia să-și plătească necazurile pe care mi le-au pricinuit prin macularea „dosarului“ meu antedecembrist de absolvent de Drept.

Așadar, botezul Occidentului sub semnul sudului Germaniei, la Freiburg, trecând nu Dunărea, la vecinii bulgari, ci Main-ul, „ecuatorul“ care împarte teritoriul nemțesc în două zone, convențional numite, de nord și de sud; ele desemnează, mai ales, două istorii, două psihologii și, nu în ultimul rând, două moduri de viață. Poate de aceea, graniței fizice a sus-pomenitului râu i s-a suprapus și una imaginară, Weiswurt Aquator – ecuatorul cârnatului alb – specialitate bavareză, care, și ea, reprezintă mai mult decât o frontieră gastronomică.

Parafrazând o celebră zicere, cu țăranul care la București tot țărani caută, pe mine, în Germania, tot România și românii m-au căutat. Și, bineînțeles, m-au găsit. În primul rând, aș aminti întâlnirea cu Dunărea, prin izvorul său din Munții Pădurea Neagră – Schwarzwald –, și orașul ce-i poartă numele, Donaueschingen, apoi cu biserica românească de la Baden-Baden, construită de Știrbey Vodă, dar mai ales cu spectacolul Teatrului Național din Iași, oaspete al Freiburgului, pe scena de la Burgerhaus Zuhringen, cu piesa Viața și pătimirile lui Publius Ovidius Naso de Paul Miron. Spectacolul, o parabolă subtilă între epoca romană și epoca… de aur, montat modern și inspirat de regizorul Ovidiu Lazăr, a fost urmărit cu interes de o sală arhiplină, români și nemți, deopotrivă.

Dar, pentru că spațiul tipografic mă presează, am să amintesc, pe scurt, alte câteva „amintiri pregnante“: nemții de pe Volga, repatriați de curând, o apariție ciudată în spațiul citadin german, „Stațiunea 17“, un oraș creat special și-n exclusivitate pentru persoanele cu probleme fizice sau psihice, casa din Freiburg în care a locuit Erassmus din Roterdam, unul dintre cale mai erudite spirite ale Renașterii, autobuzele-apartament, cu care am călătorit, dotate cu tot ce are un cămin confortabil, „umanizarea“ animalelor, catedralele, adevărate embleme ale orașelor ș.a.

 

Horia GÂRBEA

Shepard’s Bush, 1991

Nu am ieșit niciodată din ceea ce a fost Republica Socialistă România. Prima trecere peste granița statului, redevenit România, a fost în 1991. Aveam aproape 29 de ani. Deci am amintiri foarte precise, am fost conștient din plin de cele două săptămîni petrecute la Londra, cu ocazia unui Festival Internațional de Teatru (LIFT). Eram vreo 12 români: actori, regizori, scenografi, dramaturgi, invitați într-un proiect care ținea de acest festival. Am locuit în casa unui actor englez, în Shepard’s Bush, un cartier cosmopolit, preponderent oriental. Cei 12 ne-am răspîndit prin Londra, locuiam în zone diferite și aveam program personalizat. Eu am petrecut o săptămînă la Bush Theatre și una la Royal National, pe cheiul de sud al Tamisei. Am văzut spectacole numeroase, am avut o dimineață în redacția ziarului „Times“. Am discutat cu regizori și directori de teatru, secretari literari, chiar și cu o agentă literară. Era o lady care locuia pe lîngă Oxford Street, m-a primit destul de rece, la ea acasă. Dar cîinele ei, un baset, a țîșnit de undeva și a sărit pe mine. Eu, amator și posesor de cîini, am început să mă joc cu el, să-l alint în românește, să mă așez pe podea ca să mă poată linge. Doamna s-a schimbat complet și am petrecut mai multe ore la ea. Am mai observat acest efect. Britanicii care ne găzduiau erau stupefiați. Ei ne vedeau, cei mai mulți, cam între klingonieni și papuași. Erau uimiți că vorbim articulat (nu mai zic de englezește, fie și stricat) și că avem teatre. Se așteptau să ne rătăcim și erau foarte stresați, pe atunci nu exista GPS. S-au convins repede că nu se pierde nimeni, deși am bătut Londra zi și noapte. Aveam cîte un abonament general pe metrou și bus. Pe stradă însă, în magazine și pub-uri, într-un oraș atît de divers, nu conta pentru nimeni că sînt străin. Mă comportam firesc. Acasă, seara, după spectacole, mă adunam cu familia proprietarului și alți doi chiriași ai săi. Casa era mare, actorul cam unemployed, ceea ce la noi nu se pomenea încă, trăia din chirii. Priveam la TV, comentam știrile sportive la un whisky. A doua zi porneam iar, pentru a bate Chelsea, Kew și alte cartiere minunate, dar și bazarurile din Hammersmith. În Regent’s Park, așezat pe iarbă, m-am trezit iar cu un cîine care atenta la sandwich-ul meu. Era un labrador de vreo 60 de kg, dar, și acum, am știut cum să-l iau.La Royal National m-am împrietenit cu un secretar literar care era nepotul unui deputat laburist. Cînd a venit în România, la partea reciprocă a programului, l-am găzduit și plimbat, cum făcuse și el pentru mine, ajutîndu-mă foarte mult, la Londra. Era poliglot și, cînd eram doar noi, vorbeam în franceză. La National, gazdele mi-au dăruit un tricou inscripționat și, la Bush, primul meu dicționar Oxford. Le păstrez și acum. Directorul de la Bush avea pe birou bustul unui poet. M-a provocat să-l ghicesc, din 20 de întrebări, cu răspuns da și nu. L-am ghicit după a treia întrebare, era William Blake. Mi-a dăruit o antologie de poezie britanică, drept premiu. Iar eu o sticlă de vin românesc, ca să nu mai subestimeze românii. Așa a fost prima mea călătorie în Occident și una dintre cele mai frumoase.

 

Ileana ROMAN

Mai absurdă decât Kafka

Ciudat, după 1990, în plină libertate, eu nu am mai avut firescul imbold de a pleca… afară, măcar pentru a vedea niște „minuni“. Eu am intrat repede în hora postdecembristă, noi românii suntem un popor horal, adică ne tot învârtim fără a înainta. Am mers în străinătatea cealaltă mai târziu, întâmplător, prin 2006 în preajma Crăciunului, atunci invitată de Institutul Cultural Român din Viena la un simpozion „Insula de sub ape“, unde eu am lansat volumul Viața și opera insulei Ada Kaleh, iar Carmen Bulzan a prezentat o expoziție cu delicatețuri aduse de la niște turcaleți din Brăila.

La eveniment au participat și oficialități guvernamentale, vienezii fiind interesați de soarta cetății ada-kaleze, un construct Vauban al înaintașilor lor din sec. 18 (știți dvs. când și de ce). Și eu știu lucruri frumoase despre austrieci, erau mari iubitori de fluviu în vremurile lor imperiale. Celor prezenți nu le-am spus despre cetatea lor că acum e o ruină… a ruinelor, „restaurată“ pe altă insulă părăsită, noi fiind celebri în insule fără elice. Eu de fapt eram amețită de protocolul ospitalier, de frumusețea acestei întâmplări rare între atâtea feluri de a ne întâlni. Astfel că am prelungit invitația cu încă patru zile, găzduite fiind într-unul din apartamentele familiei Dorel Ușvad (român de frunte al comunității). Am mai rămas patru zile, dar eu nu am văzut embleme vieneze dintre cele grandioase.

Orașul se pregătea de Crăciun, toate ferestrele și piețele erau împodobite cu de-ale bradului mai înainte cu două săptămâni. Erau deschise magazinele, biserici, mai puțin interioare palatine, nu știu de ce, și eu doar pe urmele Mariei Tereza voiam să trec. Nici pe străzi nu am prea umblat, poate și din cauză că bătea un vânt turbat ce ne sălta și ne lăsa… cu fulgi cu tot. Am vizitat câteva lăcașuri, unele cu români, nu știu de ce acum îmi amintesc mai întâi despre ai noștri ca brazii etc. Văd restaurantul Delta Dunării/Donau Delta, proprietar generosul Doru (nu mai știu cum), și văd povestibil despre Teatrul Pygmalion, primul teatru profesionist de limbă română din Diaspora. Avea o sală mică, dar încăpătoare, teatru particular înființat și condus de Tino Geirun (originar din Brăila, absolvent prin 1980 al IATC, București). Om simpatic, ne-a vorbit despre „strategia teatrului mic“ (de până la 70 de locuri în sală), în Viena existau atunci 60 de săli pentru spectacole de teatru, iar Pygmalion găzduia și teatre din România. Apoi m-a năucit acest moment: Tino G. se lăuda cu cel mai longeviv spectacol al trupei sale, unul care împlinise cinci ani cu peste 400 de reprezentații. Afișul trona afară, peste o jumătate de oră începea spectacolul. Cine credeți că trăia acolo mai mult decât orice Hamlet? Chiar gângania lui Kafka. Iar eu, mai absurdă decât Kafka, nu am mers la acel spectacol, deși Tino mă invitase ca pe o regină cu bufoni.

 

Ioan T. MORAR

Setea de Occident

Prima mea destinație în Occident (pînă atunci mai călătorisem doar „la noi“, în Ungaria, Bulgaria, Polonia și URSS) a fost Parisul, pe 21 iunie 1990, cu avionul. Primisem o bursă UNESCO pentru tineri scriitori, din partea Societății Oamenilor de Litere din Franța. Plecam dintr-un București traumatizat de Mineriadă, dintr-un fel de întuneric social și ajungeam în Orașul Luminilor. Și nu în orice zi, ci în ziua în care toată Franța era cuprinsă de Sărbătoarea Muzicii. Aveam în buzunar invitația, pașaportul cu viză, o mică diurnă de la Uniunea Scriitorilor (care să-mi ajungă pînă iau bursa) și o adresă la Cité Universitaire unde era cazat prietenul meu, regretatul Radu G. Țeposu, care îmi era, la vremea respectivă, și șef la „Amfiteatru“ și „Cuvîntul“. Aveam în cap ideea, comună pe atunci, că „mă voi descurca“, în cel mai rău caz „dorm o noapte în gară“. Eram tînăr și setos de Occident, era o vreme cînd alții, mai lipsiți de franci decît mine, dormeau chiar sub podurile Parisului (asta e o glumă pentru Victor Ponta). Am ajuns la Cité Universitaire avînd noroc cu o doamnă din Tîrgoviște pe care am ajutat-o la bagaj și pe care o aștepta fiul ei, doctor de ceva ani în Paris, cu mașina. Vorbeam pentru prima dată franceza de la facultate cu francezi din Franța. „Vorbești o franceză mai veche“!, esențialul e că ne înțelegeam, așa că am ajuns la Maison du Mexique, numele căminului unde era cazat Țepi. Care nu era acasă, bîntuia prin Paris.

Aveam, ca soluție de rezervă, adresa lui Matei Vișniec, și el tot în Cité-ul studențesc. Am avut noroc să-l găsesc acasă, în camera închiriată acolo. Mi-a spus că pot să mă instalez cîteva nopți acolo, are o saltea de rezervă. Cu drag mi-am depus bagajele și Matei mi-a propus să ieșim, să-mi arate Parisul. Un oraș cîntînd pe toate străzile, cu concerte mici și mari, ceva într-adevăr șocant pentru mine, venit, cum spuneam, după mineriadă. Spre seară am intrat într-o braserie, eram obosiți, dar o bere îmi permiteam și eu din ‘diurna’ de la Uniune. Și acolo cîntau unii, atmosfera era foarte plăcută, veselă. La un moment dat am aruncat un ochi pe un afiș și „m-am șocat“. Era vorba de un anunț care spunea că în conformitate cu un decret din nu știu ce an, nu se servește alcool minerilor. Ce?! Și aici au făcut ravagii minerii? Cînd?

Era scris clar: La vente de l’alcool est interdite aux mineurs. „Mineur“ înseamnă miner, nu am cum să mă înșel.

Matei rîde și mă lămurește, e vorba de minori, nu de mineri, deși ambele cuvinte se scriu la fel. Rîd și eu, apoi mai comandăm o bere, bucuroși că sîntem majori și avem dreptul!

 

Adrian LESENCIUC

A opta oară

Evenimentele din 1989 m-au prins în primul an al Liceului Militar „Ștefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. Nici nu mi-am dat seama prea bine ce se întâmplă. Eu veneam dintr-un sat de munte în care nu ajunsese colectivizarea, așa că la cei paisprezece ani proaspăt împliniți nu am înțeles mare lucru. Au urmat anii de liceu și cei de institut militar. Nu se punea problema unei ieșiri din țară. Chiar dacă în satul acela de munte, departe de aria colectivizată, ascultasem „Europa liberă“ și citisem Biblia, mirajul Occidentului, din perspectiva posibilității de călătorie, m-a prins târziu. Când m-am dumirit că Europa Occidentală se poate degusta la ea acasă trecuseră deja zece ani din cei ai tranziției. Am încercat să ies, dar au urmat șapte ratări succesive, precum cele șapte vaci slabe din visul Faraonului. Am ratat prima călătorie în străinătate de câteva ori la rând. Cel mai mult mi-a părut rău de faptul că am ratat participarea la cea de-a unsprezecea ediție a Campionatului Mondial de Rebus din 2002, organizată în orașul finlandez Oulu, deși mă calificasem. Nici nu știam unde este acel oraș misterios. Nu auzisem vreodată de el înainte. S-a întâmplat să nu fie. Cele șapte ratări mă obișnuiseră cu ideea că nu voi ieși prea curând. Am avut însă șansa să ies pentru prima dată din țară în 2007, la o conferință organizată la Budapesta, în fosta universitate militară care purta numele eroului „Zrinyi Miklos“. Eram deja în al optsprezecelea an după 1989, în anul unei altfel de maturizări. Am călătorit cu trenul și am ajuns în centrul orașului într-o după-amiază cu nori, în care soarele se arătase spre apus, luminând pieziș turlele aurite ale bisericilor din capitala Ungariei și crucile lor de aceeași culoare. Am avut un sentiment straniu. Acel dincolo avea culoarea aurie pe fondul plumburiu al norilor. Am simțit că am ieșit pe jumătate. Jumătate era o lume pe care o cunoșteam, cealaltă una care întârzia să se devoaleze. După călătoria la Budapesta, tot ce fusese interzis devenise posibil. N-a mai fost să fie un campionat mondial de rebus, dar au fost multiplele evenimente științifice la care am participat. Au fost alte multe posibilități pe care nu le-am mai ratat (cu o excepție). Ieșirile din Occident au primit, în oglindă, chemările Orientului. Am călătorit mult, dar am rămas definitiv legat de țărmul Mării Egee, care continuă să mă cheme. Budapesta e, acum, un episod aproape uitat, pe care mi-l amintesc doar provocat de întrebări directe. Busola mea s-a dat peste cap și Occidentul a devenit Miazăzi.

 

Nichita DANILOV

Festival în Austria

Mi s-a derulat de atâtea ori în minte prima mea ieșire în Occident, încât nu e nevoie decât să închid ochii, ca să reconstitui în amănunt aproape tot filmul și întâmplările de care am avut parte atunci când la începutul anilor nouăzeci hazardul mi-a oferit șansa să trec granița și să văd cu ochii mei Occidentul. Asta s-a întâmplat chiar în toamna anului 1990, în perioada tulbure care a urmat după revoluție. N-am mers singur, ci cu o trupă de actori ai teatrului de păpuși și marionete, ca invitați la un festival tradițional organizat într-un orășel din Austria.

În general, lumea are prejudecăți și impresii din cele mai false în privința teatrului de păpuși. Teatrul de păpuși e mai mult decât un teatru. E ceasornicărie în combinație cu arta pură. Acolo poți învăța mai mult despre artă, dar, de ce nu, și despre literatură și politică, decât oriunde în altă parte. Căci, în felul cum funcționează, păpușile și marionetele, dar și mânuitorii lor, arta lor se apropie atât de experimentele avangardiste, cât și de filozofie. Acolo am deprins arta combinațiilor, a construcției și deconstrucției grupurilor umane. Nici cubul Rubyc nu posedă mai multe variante de îmbinare decât o trupă de mânuitori de păpuși, împănați cu maeștri de sunete și cei de lumini și cu regizorii tehnici. Deseori, trecând pe holurile teatrului, unde o scurtă perioadă am fost director, aveam impresia că dincolo de scenă stă un vrăjitor, punând în mișcare în teatru tot ce e viu și mort. Ei, bine pe tot timpul călătoriei noastre în Occident, vrăjitorul din spatele cortinei ne-a însoțit la fiecare pas. Pesemne își pusese în minte să ne scoată din rutina zilnică și să ne pună firea la încercare. Căci odată începută călătoria, imediat cum autocarul teatrului se puse în mișcare,trupa de actori a suferit o ciudată metamorfoză, transformându-se într-o trupă de saltimbanci. Dacă până atunci, pe scenă sau în incinta teatrului, mânuitorii de păpuși și tot ansamblu s-au purtat civilizat, în turneu, rând pe rând, aproape toți păpușarii și-au dat frâu liber instinctelor, făcându-și de cap. Desigur, nu-i nici timpul, nici locul unde să fac o trecere în revistă a scurtei epopei trăite de-a lungul acestui turneu austriac. Am să punctez doar câteva impresii, ce mi s-au sedimentatîn memorie. Primul șoc pe care l-am avut a fost atunci când am trecut granița maghiară. Intram parcă într-un alt tărâm. Mai colorat, mai viu, purtând toate însemnele occidentale. Sper deosebire de România, unde bătea vântul mizeriei și-al sărăciei, Ungaria părea o țară civilizată, coborâtă parcă de pe un alt continent.

Înaintând apoi spre Vest, nu am mai simțit nici un alt șoc. Diferențele dintre Austria și Ungaria mi s-au părut nesemnificative. Apoi tot înaintând spre inima fostului imperiu, am mai făcut o constatare: pe măsură ce mergeai spre Vest, mașinile – reamintesc că asta se întâmpla prin anii nouăzeci – erau tot mai frumoase, iar femeile, da, femeile, tot mai insipide.

Dar să trecem peste asta. Ajungând în târgul unde se desfășura festivalul de marionete, trupa de actori nu a mai putut fi ținută în frâu. Într-un fel, experiențele de care am avut parte atunci, au reprezentat punctul de plecare al drumului pe care l-a parcurs România în toată perioada de tranziție. Cum înaintea noastră ajunseră alte trupe, de cerșetori ambulanți, ce s-au răspândit asemenea unui roi de lăcuste prin toate târgurile Occidentului, gazdele ne-au primit cu amabilitate, dar și cu multă prudență. Pentru a avea cât de cât control asupra noastră, ne-au cazat nu în oraș, ci în afară târgului, cam la 30 de kilometri distanță.

Am fost singura trupă invitată care a avut parte de un astfel de tratament. Zadarnic însă autoritățile austriece au încercat să pună stavile în fața expansiunii Estului. În fiecare zi, dimineața, pe la orele 6, autocarul descindea în târg, iar mânuitorii colindau toate străzile și străduțele minunatului târgușor, culegând toate lucrurile aruncate la tomberon, inclusiv sticlele goale de vin și whisky. Seara, adunându-se la bar, își arătau unii altora prada adunată de pe străzi. Poșete, încălțăminte, umbrele, tigăi, ibrice, ba chiar și lenjerie intimă erau stivuite pe mese sau pe tejgheaua barului. Punctul culminant al aventurii a fost atins atunci când administrația locală, la insistența actorilor, a mobilizat populația să aducă la autocar lucrurile uzate de care locuitorii târgului nu mai aveau nevoie. În scurt timp, autocarul se umplu de tot felul de saci și de tăgârțe, ce urmau să fie împărțite copiilor orfani din România. În timp ce se desfășura mobilizarea, a venit și poliția, care prinsese în flagrant delict o mânuitoare, de altfel, foarte talentată, sustrăgând cu dexteritate marfă dintr-un market. Până la urmă, după negocieri ce au ținut o oră, i-au dat drumul, tot explicându-ne asupra delictului în care fusese implicată mânui ­toarea de păpuși. Polițiștii dădeau din mâini și tot încercau să ne explice apelând la un limbaj simplu, pe înțelesul tuturor: Țap-țarap, țap-țarap, ya, ya… Drumul de întoarcere a fost un adevărat coșmar. Căci, acolo, în autocar, a avut loc împărțirea prăzii.

 

Vasile SPIRIDON

Un alt tren de plăcere

Prima călătorie în Occident am efectuat-o în 1996, când am fost plecat în calitate de lector de Limba și literatura română la Universitatea din Bordeaux. Printre numeroasele surprize plăcute care mi-au fost oferite – dar trăite și cu amărăciunea că în țară nu avusesem parte de așa ceva – a fost una legată de prima călătorie cu trenul de la Bordeaux la Paris. TGV-ul venea din direcția Toulouse și, din cauza unei greve a camionagiilor, care blocaseră calea ferată undeva înainte de Bordeaux, a ajuns la Paris cu o întârziere de 32 de minute. Fiind învățat cu întârzieri mult mai mari în țară (recordul atins fusese de 32 de ore), nu mică mi-a fost surpriza când am aflat că mi se va rambursa jumătate din prețul călătoriei. M-am simțit de-a dreptul răsfățat când am aflat că, dacă trenul ar fi întârziat mai mult de o oră, mi s-ar fi rambursat întreaga sumă.

În urma completării unui formular la sosirea în Gara Montparnasse, peste puțin timp am primit un cec despăgubitor, însoțit de o scrisoare din partea directorului Regionalei Toulouse. Acesta își exprima profundul regret pentru inconvenientul creat și de a cărui responsabilitate nu puteau fi acuzate în mod direct decât căile ferate. Totodată, directorul spera că nu mi-am pierdut încrederea în serviciile regionalei și că nu m-am supărat atât de tare încât să nu mai urc în trenurile acesteia. Nu m-am supărat deloc și, în cei trei ani ai șederii mele la lectoratul din Franța, când am făcut naveta Bordeaux – Paris cam de două ori pe lună, de fiecare dată am nutrit speranța că trenul va întârzia mai mult de o oră… Dar, din păcate, nu am mai avut fericita ocazie să călătoresc cu un asemenea tren de plăcere.

Experiența trăită în Franța nu s-a șters curând din mintea mea. Astfel, în 2004, nu am reușit să prind legătura de la Nürnberg înspre Viena, din cauza unei întârzieri de aproape 20 de minute a trenului cu care veneam de la Hamburg. Am umblat atunci pe la ghișeele din gară, pentru a-mi cere… drepturile. Cu prilejul acelei nesperate întârzieri, mi s-a asigurat, în mod gratuit, șederea pentru o zi la Nürnberg, într-un hotel din preajma gării. Astfel, am putut revizita orașul celebrului proces, fără niciun fel de proces de conștiință din partea mea, deși știam că „legea progresului este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe“. Noi ne distrăm ca la comèdie de vorbele lui Cațavencu, care, dacă ar fi cunoscute prin alte părți, ar fi luate în serios, în ciuda comicului degajat.

 

Varujan VOSGANIAN

„Tigresse, je t’aime“

În ce mă privește, se cuvin două observații. Prima mea călătorie în Occident nu a avut loc dincolo de Cortina de fier, cum o sugerează titlul dvs., căci, în aprilie 1990, cândm-am întâlnit cu Occidentul la el acasă, Zidul Berlinului se prăbușise deja. Chiar dacă odată cu el se prăbușiseră și multe dintre iluziile noastre despre lumea de dincolo de zid.

A doua observație e că eu aș putea spune, pur și simplu, prima mea călătorie: până în 1990 nu fusesem nicăieri în străinătate. Călătorisem, e drept, dar numai prin intermediul lecturilor și al fanteziei, călătorii frumoase, de altminteri, și lipsite de peripeții.

Așadar. Prima mea călătorie în străinătate a avut ca destinație … Elveția! Țara cantoanelor, de la un capăt la altul, într-un traseu de-a dreptul inițiatic. Imaginați-vă, cineva ieșit, fără a se fi mântuit, din comunism, dă cu ochii de Elveția germană, în care ordinea e desăvârșită, lumea e calmă, mașinile nu claxonează, fațadele nu sunt coșcovite, din crăpăturile anume lăsate între plăcile de marmură țâșnesc flori colorate, trecătorii sunt îmbrăcați în culori vii, singurele inscripții nu sunt lozincării, ci indicatoare rutiere! Parcă și asfaltul avea o altă culoare, mai albăstrui și trasat cu grijă. Cătunele nu erau ca satele noastre, arătau elegant, ba aș zice că era mai de bonton să locuiești la sat decât la oraș.

Trebuie, totuși, să mărturisesc că Elveția germană mi s-a părut, cu toată rigoarea ei, cam searbădă. În Elveția franceză, pe un zid (de un alb imaculat, vă imaginați) am văzut primul licăr de emoție. Cineva scrisese cu graffiti „Tigresse, je t’aime“!

Cel mai elvețian loc dintre toate s-a dovedit a fi micul canton Appenzell Innerhoden, unde am participat la întrunirea anuală a forului legislativ. Nu era, cum v-ați imagina, un Parlament alcătuit din reprezentanți aleși. Era, pur și simplu, o adunare la care veneau locuitorii din canton, obligatoriu pe jos, indiferent de cât de departe, fiecare îmbrăcat după tradiția locului, cu pălărie împodobită, ciorapi albi, pantaloni sumeși și săbii la brâu, ori împodobit cu blazoane, după obârșie. Oamenii se adunau într-o tăcere desăvârșită și așteptau semnalul de începere. Mi s-a părut ciudat că erau numai bărbați. Mi s-a explicat că în acel canton femeile nu aveau drept de vot, socotindu-se că implicarea femeilor în disputele politice ar putea dăuna educației copiilor. Dezbaterea a fost din cale-afară de civilizată, votul s-a efectuat prin ridicare de mână, vă imaginați că nimeni nu putea număra sutele de brațe și totuși, rezultatul n-a fost contestat. Oricum, interdicția dreptului de vot al femeilor a fost menținută, dar asta până în 1991 când Curtea Supremă Federală a decis că interdicția este neconstituțională.

Nu pot încheia relatarea despre prima mea călătorie în cea de-a doua lume liberă (prima fiind, îmi place să cred, propria-mi imaginație) fără să amintesc o întâlnire care m-a impresionat profund. E vorba de vizita pe care i-am făcut-o, la Versoix, Regelui Mihai. Regele m-a primit cu amabilitate, mi-a arătat locuința (am observat că din întreaga galerie de fotografii de familie lipsea imaginea lui Carol al II-lea), ne-am plimbat prin curte unde mi-a arătat cu mândrie legumele cultivate de Regina Ana, apoi m-a întrebat despre ce se întâmplă în țară. Nimic din ce știam despre Majestatea Sa nu semăna cu ceea ce vedeam: un bărbat distins, vorbind o limbă română cultivată, o gândire clară și o modestie de-a dreptul regală. L-am rugat (probabil că mulți alții o făcuseră deja) să revină acasă și să fie din nou regele nostru. Mi-a răspuns că simte că românii încă nu sunt pregătiți pentru asta. Apoi mi-a povestit câte ceva din viața pe care o trăise. Mi-a zis: „M-am trezit în 1948 singur într-o țară străină și dintr-o dată n-am știut ce să fac. Eu fusesem educat să fiu rege.“ O întrebare nimerită: care este destinul pe care am fost educați, fiecare dintre noi, să-l provocăm?

 

Liviu Ioan STOICIU

Vinovat, la prima ieșire – la Paris

Am ieșit peste hotare doar întâmplător, nu mă omor cu firea să călătoresc aiurea, eventual să beneficiez prin „oficiile de turism“ de o vacanță de vis. Să cheltuiesc bani pentru a vizita din mers capitale ale Occidentului (de pe continentul nostru sau cel american), de exemplu, nu mă pasionează: să văd doar pe dinafară clădiri ale civilizației, fie ele și palate, străzi pietonale (chiar cu arcuri de triumf sau porți), piețe centrale, parcuri sau cursuri de apă și să nu interacționez cu nimeni? N-am avut posibilitatea să stau un timp mai lung în gazdă la cineva (ar fi prea costisitor, peste nivelul meu social) sau să stau cu o bursă, să întârzii inclusiv în muzee, nu numai în cafenele sau într-o biserică, să trăiesc, să simt pulsul vieții unui localnic. Lasă că n-am rude ospitaliere în străinătate, care să mă invite să-i vizitez „pe cheltuiala lor“. Vreau să spun că n-am dat deloc de gustul trecerii peste graniță.

Prima dată în Occident… A fost un noroc să fiu invitat de același ambasador al României (care a salvat revista Viața Românească, unde eram angajat, în anii când toate revistele Uniunii Scriitorilor au intrat în faliment, finanțând-o printr-un departament al Guvernului; e poet și eseist, Caius Traian Dragomir, medic de renume și politician de top, a candidat și la președinția României), invitat în… Occident, în Franța; și în Grecia. În martie 1996 revista Viața Românească împlinea 90 de ani, un an mai târziu am fost chemați (Cezar Baltag, redactor-șef, și cu mine, care coordonasem numărul festiv) să o aniversăm la Paris, la ambasadă, la Palatul Béhague; a fost o recepție, la care au fost prezenți și scriitori români emigrați și scriitori francezi de o anume rezonanță. Parisul, vizitat pe jos, îmi era familiar din filmele vizionate atent; au fost un șoc pentru mine, însă, „fructele de mare“, expuse crude în vitrine în fel și chip, peste tot, strâmbam din nas și mă îndepărtam de ele (eu nu suport nici un gen de… pescărie; nu sunt gurmand, am probleme cu stomacul). M-am mirat, apoi, că prietenii lui Cezar Baltag, N. Breban și Miron Kiropol locuiau în mansarde modeste. Gazdă nobilă, Caius Traian Dragomir ne-a dus, în zilele cât i-am fost oaspeți, și în afara Parisului, la castele-muzeu „care-ți luau ochii“ din jurul Parisului;și, la distanță de 360 de kilometri de Paris, la Le Mont-Saint-Michel (cu sat și mănăstire fortificată din secolul VIII), la Marea Mânecii, „unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux și reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicația cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieșind de sub ape“. Aici am conștientizat ce înseamnă flux și reflux, mă înfiorează și azi ideea că, aflat pe uscat acolo, căzut din lună, neștiutor de posibilitatea fluxului, pe nesimțite te trezești inundat până peste cap (e unul din coșmarurile mele absurde)… Dar o „amintire pregnantă“, cum îi spuneți, legată de ieșirea din 1997 e legată de o vinovăție a mea, de neiertat. Într-una din zilele fericite, la Paris, ne-am dat întâlnire după-amiază cu Dinu Flămând în fața Catedralei Notre-Dame. Dimineață am ieșit cu Cezar Baltag la plimbare prin Cartierul Latin, opriți la câte o cafenea să contemplăm lumea (Cezar Baltag avea dureri crunte în tot corpul, nu știa de la ce i se trage, credea că are reumatism; era obligat să-și tragă sufletul) și am întârziat prin trei anticariate – la unul din ele Cezar Baltag și-a cheltuit și ultimii bani pe o enciclopedie masivă, impozantă, color, plină de reproduceri artistice și religioase, de un lux incredibil. L-am rugat să-i duc eu sacoșa cu enciclopedia abia cumpărată, neobișnuit de grea, Cezar Baltag abia respira. Ajunși la întâlnire, ne-am așezat pe stativele de ciment din fața Catedralei, am schimbat impresii, Dinu Flămând ne-a pozat, eram bucuroși de revedere. Până ce Dinu Flămând ne-a îndemnat să mergem cu el la „Forul Halelor“ din Paris, că știe el o cârciumă intimă, „să bem o bere“. Pentru prima oară am văzut cum arată un bancomat, de la care Dinu Flămând a scos bani… Berea a deschis cheful de vorbă acolo unde am ajuns (abia am găsit o masă liberă), îi admiram pe cei doi poeți, atât de dragi mie. Dintr-odată am luat seama că am uitat sacoșa cu enciclopedia cea grea în locul în care am stat în fața Catedralei Notre-Dame! Mi-a stat inima. Am scos un lung oftat, le-am spus că ies la plimbare prin jur (eu oricum nu beam) și am încercat să rememorez pe unde am venit până aici. Intuitiv, am ieșit pe străduțe pe cheiul Senei și am venit cu inima în gât în piațeta din fața Catedralei, am căutat din ochi sacoșa de plastic uitată cu enciclopedia cea grea și n-am găsit-o, piața era total ocupată de jandarmerie, degeaba am insistat, cine știe cine o fi luat-o. M-am întors negru de supărare la cei doi prieteni, mi-am mărturisit vinovăția, am întins ultimii mei bani să recompensez pierderea, Cezar Baltag i-a refuzat cu zâmbetul pe buze, m-a îmbrățișat, parcă ușurat de povară, că așa a fost să fie; târziu, i-am rugat să revenim în fața Notre-Dame, inutil: am găsit piața eliberată, am căutat iar degeaba sacoșa de plastic, dispăruse… Abia mai apoi, întors acasă, am luat seama că nu e deloc exclus ca sacoșa de plastic uitată (atât de grea, cu enciclopedia de lux) să fi adunat jandarmeria Parisului, găsin- du-se o sacoșă… abandonată, posibil o bombă, nu? Fiindcă Parisul (și întreaga Franță) era terorizat de bombele lăsate la întâmplare sau în coșurile de gunoi sau containere de algerieni islamiști (terorismul venea din 25 iulie 1995,când pe platforma stației de metrou Saint-Michel – Notre-Dame un container de benzină plin cu șrapnel a explodat într-un vagon de pe linia regională RER B; explozia a ucis opt persoane și a rănit mai mult de 100, unele grav; câteva săptămâni mai târziu, poliția a reușit să-i captureze pe indivizii din spatele atacului, toți născuți în Algeria, pe atunci în război civil). Întorși la București, Cezar Baltag s-a simțit tot mai rău, avea dureri infernale, s-a internat în spital cu leucemie și în 26 mai a murit, neașteptat. I-am rămas dator pentru totdeauna…

 

Gellu DORIAN

La Nord

Prima încercare de a ajunge în Occident, înainte de 1989, a fost legată de proiectul cultural „Pașii Poetului“, pentru pregătirea centenarului morții lui Eminescu. Eram o echipă de 4 persoane. După atingerea mai tuturor punctelor pe unde a trecut Eminescu în scurta lui viață prin România, pe o distanță de aproape 7000 km, am dorit să completăm și restul traseelor: Viena, Berlin, Veneția. Nici măcar la Praga nu ni s-a dat voie – damful revoluției de catifea se simțea încă acolo. Am atins atunci doar pașii eminescieni de la Cernăuți și Kuialink, de pe malul lacului Liman de lîngă Odesa; acolo am avut voie să ajungem!

După 1990, cînd granițile s-au deschis, iar plecările în Occident nu mai erau o încercare de a trece neviciat prin furcile caudine ale Securității, nu am sărit, ca mai toți prietenii mei, să ajung la Paris, nici la Londra, nici la Roma. Am visat doar să ajung pe acolo și am plecat pentru prima dată abia în 1995 în Danemarca. A fost un proiect cultural în care am reușit să fiu inclus. Am călătorit cu o echipă de artiști și oameni de afaceri, sponsorii noștri, care mergeau la un festival internațional de folclor, într-un autocar tip Tudor Vladimirescu, în condiții nu prea strălucite, autocar în care au încăput și altfel de persoane decît cele strict incluse în proiect, persoane care au vizat de la început să emigreze în lumea occidentală, în căutarea unei vieți mai bune – și au răms. Am trecut prin Ungaria, Austria și Germania, călătorind pînă la granița cu Danemarca timp de trei zile. Trebuia să ajungem la Hjorring, un oraș din Iutlanda Nordică. Am fost cazați la familii daneze. Eu am nimerit la o familie de tineri fermieri, Iansen se numea. Creșteau porci, pe care îi făceau carcase cînd atingeau suta de kg, și-i expediau (unde credeți?) în România.

În cele zece zile cît am stat în acel oraș, am colindat împrejurimile, prin sate strecurate ca niște oaze de autentică civilizație în lanurile de grîu, dominate de eoliene, ca niște păduri printre care mă credeam un Don Quijote în lupta cu morile de vînt. Am ajuns în orașul wikingilor, Skagen, un orășel la mare, cu case vopsite în negru și tocurile ferestrelor în alb, pline de mușcate, cu străzi curate și puțin populate. Nici urmă de wiking; acestea erau vizibile în muzeul consacrat acestor lupi de mare. Am cunoscut în acele zile un pictor – nu-i am acum numele la îndemînă –, căruia i-am vizitat atelierul. Fusese aviator, iar în urma unui accident – avea păstrată elicea în atelier și în parcul din jurul casei parte din carcasa avionului – s-a dedicat picturii. Casa lui era în mijlocul unui cîmp plin cu grîu furajer, des ca peria, înconjurată de pomi fructiferi și arbori. Toți cei pe care i-am vizitat erau prietenii faniliei Iansen la care eram cazați. Am descris acea atmosferă fabuloasă în romanul meu Împotriva noastră. Cum s-au descurcat și ceilalți colegi de călătorie, care, de asemenea, au fost cazați la familii, reiese dintr-o simplă replică a unui cobzar, membru al tarafului, care a nimerit singur la o familie mai în vîrstă, care l-a hrănit „numai cu crupe“, și care poate fi redusă la doar atît: „Greu pentru ei, tată; nu știu deloc românește!“

A fost o primă experiență occidentală, urmată de altele, în diverse țări, pînă dincolo de ocean, momente adunate în cărțile mele așa cum le-am trăit și apoi imaginat.