Vara indiană a lui Baudelaire

În ciuda unei evidente lipse de tropism a autorului Corespondențelor pentru anotimpul estival, Antoine Compagnon ne-a propus citirea unei cărții cu titlul Un été avec Baudelaire (Équateurs / France Inter, Paris, 2015), ajunsă la al zecelea tiraj în 2020, aproape de bicentenarul nașterii. Profesorul de la Collège de France afirmă încă de la început că nu este deloc estival „poetul crepusculului, al umbrei, al regretului, al toamnei“ (p. 7), dar că există la acest mare scriitor al tuturor paradoxurilor o permanentă nostalgie după soarele din amiaza verii. „Adio, strălucire pe-a verii scurtă cale!“, citim în Cântec de toamnă. Într-adevăr, verile sunt prea scurte, nu numai pentru poet, și mă întreb dacă nu cumva a tânjit autorul Paradisurilor artificiale după o „vară indiană“, în amintirea celor două anotimpuri trăite în copilărie, în anii 1827 și 1828, alături de mama sa – singura ființă pe care a iubit-o și căreia a avut să-i reproșeze atât de multe toată viața. Pentru copilul marcat de recăsătorirea ei după moartea tatălui, verile acelea au rămas revolute pentru totdeauna, ele aparținând unui fel de paradis pierdut. De altfel, punctul de plecare și, în același timp, de închidere din cartea lui Antoine Compagnon îl reprezintă un poem fără titlu din Les Fleurs du Mal, neglijat până acum și dedicat mamei, numită „vecina orașului“, unde se încearcă tendința de recuperare a unui părți paradiziace a memoriei sale afective. Descriind „Căsuța noastră albă, tăcută și senină“ (p. 13 și 167), poetul întregește evocarea cu secvențe referitoare la copilăria din acele două veri pline de pură „tandrețe maternă“, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă mamei, în care îi reproșează faptul că nu a remarcat poezia care îi era adresată. Textul poetic, fragmentul epistolar și episoadele biografice semnificative traversate de Baudelaire se completează în demersul lui Antoine Compagnon pentru a evidenția relația intensă și dureroasă avută de poet cu mama pe toată durata vieții sale. Probabil că lui Baudelaire iar fi plăcut să asculte strofele celui mai cunoscut hit al lui Joe Dassin, „L’été indien“, care i-a făcut pe francezi să vorbească, începând din anul lansării lui, în 1975, despre o vară indiană a lor, deși un vers al lui Vito Pallavicini ne atenționează că este vorba despre un anotimp care nu există decât în nordul Americii. În orice caz, neintrând deloc în dedesubturile complexului oedipian, cred că i-ar fi putut dedica și poetul asemenea versuri mamei sale: „Vom merge unde vei dori, când vei dori/ Și încă ne vom iubi când dragostea va muri/ Toată viața va fi asemenea acestei dimineți/ În culorile verii indiene“. Oare o vară indiană l-ar fi putut ajuta în vreun fel pe scriitor să iasă din starea de spleen, „teoretizată“ de el însuși? Se știe că o explicație posibilă a expresiei „vară indiană“ este legată de venirea unor nefiresc de dulci și însorite zile, între echinoxul de toamnă și jumătatea lui noiembrie, după o perioadă de prim îngheț. La sosirea ei, amerindienii care nici nu auziseră de spleen, dar acuzau o asemenea stare, profitau din plin de favorabilele condiții meteorologice din acea perioadă binecuvântată, lungă de vreo săptămână. Fiind rămași în urmă cu treburile, ei terminau atunci de strâns merindele (deși numele nu le venea de la lipsa lor) și vânau câte ceva, pentru a-și asigura un trai mai îndestulat pe timpul iernii.

Există posibilitatea ca vara indiană să se ivească de mai multe ori în intervalul respectiv de grație, dar, la fel de bine, se nimerește ca ea să nu apară deloc. Spectrul ei ar fi putut să bântuie imaginația baudelaireană, după ce poetul a văzut vegetația luxuriantă a regiunilor ecuatoriale constituite ulterior într-un fel de paradis pierdut în negura amintirilor. Pe când avea 20 de ani, în urma unui an petrecut în desfrâu boem și în mari cheltuieli, Baudelaire a fost expediat în mod corecțional de tatăl său vitreg cu vaporul spre Calcutta, loc în care vitregitul fiu a refuzat să ajungă, după ce trecuse cu puține speranțe pentru tot echipajul de Capul Bunei Speranțe, din cauza avarierii vaporului. El s-a oprit în Insulele Mauritius și în Insula Réunion, unde și-a unit poeticeasca fire cu un chip de creolă, căreia i-a dedicat un sonet, și apoi a făcut cale întoarsă. Astfel, nu a mai ajuns să cunoască nimic din Malabar, Ceylon, Industan sau Calcutta. Îmi imaginez ipoteza în care Baudelaire, expediat de generalul Aupick spre… Indii, prin Oceanul Indian, ar fi rămas ceva vreme mai la nord și ar fi trăit măcar una dintre acele fructuoase veri indiene. Oare i-ar fi nutrit respectivele zile nostalgia după revenirea în orașul natal mult iubit și urât totodată? Neîndoios că da, deoarece sedentarizatul boem nu s-a mai mișcat din Paris decât pentru petrecerea nefastei perioade de la Bruxelles, în ultima parte a vieții, și pentru drumurile la Honfleur, unde i se stabilise mama după moartea generalului Aupick, cu câteva luni înainte de apariția celebrei cărți din 1857. Cred că un titlu potrivit pentru poemul minor din volumul Les Fleurs du Mal, care nu poartă niciunul și la care m-am referit deja, ar putea fi „Les Honfleurs du Mal“. Ar fi existat posibilitatea ca, după lovitura de stat din 1851 a viitorului împărat Napoléon III, să se fi exilat și Baudelaire în S.U.A., asemenea lui Victor Hugo. Ajuns sau revenit – după cum mi-am închipuit – pe acel pământ al verilor indiene din nordul Statelor Unite, s-ar fi hărnicit el în zilele mult dorite ale verii târzii în care, potrivit celebrului său sonet, natura e un templu? Nu cred, deoarece autorul Corespondențelor suferea de ceea ce Antoine Compagnon numește în cartea sa „procrastinare“: „Ne imaginăm pe acest dandy plimbăreț ca pe un individ care se bucură de viață, care profită de clipă. Dimpotrivă: Baudelaire fu un melancolic care își reproșa inacțiunea, suferea de lene, detesta procrastinarea […]. Baudelaire face fără încetare elogiul muncii, se încurajează la nevoie […]. Chiar dorește să muncească, să trăiască mai bine pentru a munci mai mult, dar nu reușește niciodată. Oare în copleșirea lui, în procrastinare – ciclu al lenei, al lipsei de ocupație, al infecundității și al eșecului – nu a stat, în fond, condiția indispensabilă a reușitei operei sale?“ (pp. 38-39) Deși parizian prin naștere, Baudelaire avea mai curând un temperament de om al sudului, de parcă ar fi fost născut sub cerul senin mediteranean, cu un nume deja predestinat („beau de l’air“). Numai că nu i se potrivește benigna expresie „avoir la flemme“, utilizată în cazul cuiva care amână totul de astăzi pe mâine. În acest sens, cântecul „Aujourd’hui peut-être“, compus și interpretat de Fernand Sardou (dar preluat și de Fernandel, Guy Marchand, Philippe Lelouche, Michel Sardou), este tipic pentru delăsarea sudicilor fanfaroni și plini de pitoresc. Iată cum îl caracterizează Antoine Compagnon pe marele scriitor, pornind de la susnumitul diagnostic din psihologie și potrivit căruia bolnavul este pasibil de tulburări psihice: „Baudelaire fu omul bilanțurilor. Nu înceta să le facă în carnete și în scrisori, mai ales când îi scria mamei. Își promitea să-și schimbe existența, să renunțe la vin și la hașiș, să-și lase amanta, să înceapă o viață nouă, mai sănătoasă, mai cuminte. […]. Ia decizii care niciodată nu au fost urmate și de efecte […]. A cheltui mai puțin și a munci mai mult: aceste promisiuni rămân mereu zadarnice. […] Nimeni nu a vorbit mai mult decât el de muncă și nici nu a imaginat atât de mult salvarea în muncă. […] Cuvântul muncă este mereu de găsit la Baudelaire, căruia i-a venit greu să muncească și care a scris puțin.“ (pp. 35-37) Apărute în adolescența autorului Spleenurilor de Paris, gazetele în format mare și de mare tiraj i-au provocat acestuia dorința de a fugi într-o lume unde ele nu își făcuseră încă apariția, „Any where out of the word – N’importe ou hors du monde (s.a.): acolo unde nu ar fi fost ziare“ (p. 130). Scriitorul declara că ar fi putut trăi oriunde nu ar fi existat ziare și mă întreb dacă exilul pe coasta americană a verilor indiene l-ar fi lecuit de intenția serioasă a sinuciderii din cauza presei, care îi făcea la Paris viața insuportabilă. Nu cred, deoarece Baudelaire a trăit de pe urma presei și, deși a detestat-o profund, nu a încetat să hărțuiască redactorii-șefi pentru a fi publicat în paginile ziarelor. Apoi, fascinat fiind de lumea presei, cum ar mai fi putut el în autoexil să decupeze și să colecționeze articole care ilustrau stupiditatea contemporanilor?

La fel de profund detesta Baudelaire arta fotografică, aflată la începuturile ei, dar aceasta nu l-ar fi împiedicat să imortalizeze venirea verilor indiene, poate prin modul selfie, deoarece fotogenicul autor al Saloane-lor știa cum să se lase fotografiat de prietenul și totodată dușmanul său Nadar („printr-un curios paradox al acestui sălbatic disprețuitor al fotografiei, posedăm cincisprezece dintre cele mai bune fotografii știute ale scriitorilor, iar poemele sale sunt inseparabile pentru orice cititor de astăzi de familiarele portrete fotografice ale poetului“ – p. 140). „Baudelaire nu este simpatic (nu este tot atât de comod să petreci o vară cu el, ca în compania lui Montaigne)“ (p. 156) – recunoaște profesorul de la Collège de France, care la începutul anului 2021 a ieșit la pensie. În ultimele rânduri ale cărții Un été avec Baudelaire, Antoine Compagnon spune, cu îndreptățire, că marele poet „rămâne inclasabil, ireductibil la orice simplificare. Să-i respectăm contradicțiile“ (p. 170). Nu avem încotro, trebuie să i le respectăm, deși știm cât de mult a căutat el să displacă, să ofenseze, să scandalizeze, afișându-și melancolia, mizantropia și disprețul față de semeni. Noi, cititori fățarnici, am fi regretat dacă s-ar fi autoexilat în paradisul natural al verilor indiene „il’y a un an, y’a un siècle, y’a une éternité“, după versul din cântecul lui Joe Dassins. Oricum, nu s-ar fi simțit bine singur acolo, unde ar fi existat, probabil, doar lux, calm și voluptate. Din fericire, a refuzat invitația la călătorie reală și a frecventat paradisurile artificiale, care i-au înlesnit restrânsa, dar copleșitoarea operă.