Metamorfoza Occidentului

Unul dintre cele mai tulburătoare romane apărute recent, în 2018 la Éditions Gallimard, în 2020 la Humanitas Fiction, Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu1, aparține scriitorului algerian Boualem Sansal, deja cunoscut publicului românesc prin 2084. Sfârșitul lumii (roman recompensat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, de asemenea publicat la Humanitas Fiction). Așadar, Boualem Sansal, cel care venea cu cea mai dură imagine a totalitarismului religios, după cum însuși Michel Houellebecq, autorul cunoscutului roman Supunere, o recunoștea, propune o nouă distopie, diferită ca proiecție de pattern-ul orwellian. Trenul de Erlingen este „împachetat“ după normele topologice ale unor surse ficționale, începând cu Metamorfoza lui Kafka și încheind cu Deșertul tătarilor al lui Dino Buzzati, în care personajele sale sunt supuse unor transformări ireversibile – ca în cazul cunoscutei proiecții kafkiene – prin intervenții din exterior. Există, în primul rând, o metamorfoză identitară, a unei Elisabeth Potier, victimă colaterală a atacului terorist din 13 noiembrie 2015 de la Paris, în Ute Von Ebert, moștenitoarea ultimă a unui imperiu financiar, apoi cea a fiicei Léa în Hannah. Dar, în egală măsură, putem vorbi despre o metamorfoză a spațiului cultural, a înlocuirii în text a Franței cu Germania, apoi una a atitudinii majoritare, a rezistenței cu supunerea, și nu în ultimul rând (așa cum a sugerat deja Sansal și în 2084), a creștinismului tot mai difuz cu islamismul majoritar. Convingerea (și obsesia) lui Boualem Sansal în ceea ce privește islamizarea Franței și, implicit, a Europei, în ceea ce privește presupusul califat care urmează a fi instaurat în inima Occidentului, pot fi indicii de la care să pornim în lectură (recomand citirea ambelor romane, în ordinea scrierii lor). Rămânând însă la Trenul de Erlingen, un roman complex și frumos și prin complexitatea lui – în Franța critica literară nu a omis să menționeze deruta aparentă a lectorului în momentul abordării unui asemenea construct: „construcția romanului derutează, dar adevărul, sugerează Sansal, nu este o autostradă rectilinie cu sens unic“2 –, să aducem în discuție proiecția desfășurării: cititorul va fi plasat prin corespondența personajului Ute von Eberg și prin cronica minimalistă a stărilor (interiorizate) și lecturilor în micul orășel german Erlingen, aflat sub asediu. N-am întâlnit de la Deșertul tătarilor al lui Buzzati o atât de apăsătoare poveste despre așteptare. Ute Von Ebert relatează despre așteptarea unui tren salvator, cu circa 600 de locuri, capabil să fie încărcat cu nu mai mult de 3-4.000 de persoane (în alte pagini ale cărții fiind sugerate 5-6.000), trimis să salveze orașul sub asediu în care viețuiesc 12.000 de suflete, fără a îi adăuga pe cei din zonele limitrofe. Asediul orașului este, de fapt, asediul lumii civilizate. Niște invadatori cruzi, numiți în text les Serviteurs, așadar un inamic straniu, nedefinit, „o forță misterioasă arhaică, venită din neant“, care „se răspândește pe pământ și se străduiește să târască specia umană în sclavie pentru a fi în slujba ei, nu a nemuritoarei vieți“ (p.32), amenință în și prin absență. E o formă de răspândire a terorii prin necunoaștere, prin neîncredere. Inamicul sugerat e prezentat în text într-un complex amestec de inserții ficționale. Nu lipsește referirea la Războiul lumilor, cunoscutul roman al lui H.G. Wells din 1898, și la efectele dramatizării radiofonice din 1938, care a înspăimântat cu invazia extraterestră America nepregătită la efectele mass-media. Sugestiile de acest tip sunt continuate aparent aleatoriu în text, spre exemplu: „[…] invazia de origine celestă care are loc în zilele noastre și care a metamorfozat o parte din țară“ (p.135). Nu lipsește nici referirea la Constantin Virgil Gheorghiu, românul stabilit în Franța și cunoscut pretutindeni pentru Ora 25, dar la care trimiterea este făcută cu privire la meditația pe marginea evenimentelor spontanee, a întrebării asupra posibilității unei istorii a crimei, așa cum decurge din Nemuritorii din Agapia (roman considerat minor de critica literară românească). În acest roman al ideilor și lecturilor ca întâmplare – cum poate fi un roman al așteptării dacă nu unul afundat în lecturile însele generatoare de angoase? – cu ancore în inestimabilele lucrări care au modelat umanitatea, mereu reductibile la perspectiva naturalistă a lui Henry David Thoreau din Walden, de fapt din întreaga lui operă, problema genealogiei răului, a crimei, necesită o atenție specială: „Da, se pune problema primei crime, cea care, într-un anumit loc, constituie începutul istoriei crimei: de ce s-a produs? Cine ar califica-o drept crimă de vreme ce nu era cunoscută până atunci? […] Biblia ne-a spus o poveste incredibilă, înainte de crimă nu există crimă, iar crima ex nihilo nu este crimă. De atunci cunoaștem crima și știm cât de mult îi repugnă lui Dumnezeu, care cu toate astea a creat-o, pentru a o putea interzice“ (p.122).

Translatând opera lui Gheorghiu în cea a lui Thoreau, nu putem să nu remarcăm frumusețea descrierii creștinismului arhaic al românilor, cu pacea, simplitatea, fericirea ce derivă din el, principii „pe care însuși bunului Isus Cristos i-ar fi plăcut să le inventeze“ (p.125). Dar în această întrețesere de lecturi și așteptare, în care speranțele sunt tulburate de neîncrederea în deciziile administrației, problema revine asupra naturii invadatorului. Să fie din alte spații? Trimiterile sunt directe la forța brută, arhaică, venită mai degrabă din neantul istoriei decât din cel al spațiilor. Să fie invadatorul mânat de „islamismul care atacă omenirea în codul ei genetic“ (p.200)? Posibil, dar mai degrabă ca formă a revărsării în valuri ale migrației (amintite în text prin istoriile emigrării, inclusiv a celei din America), dar rămâne în dezbatere încă faptul că invadatorul a fost născut „dintr-o mutație supranaturală“ (p.222). Privind exodul propus ca formă a ieșirii din istorie sau ca repetare obstinantă și obsedantă a unui asemenea parcurs, ne putem întoarce la alte interpretări posibile. Salvarea care se proiectează vine cu trenul, vehicul devenit imagine emblematică pentru lumea modernă, de evacuat de sub amenințarea unei postmodernități diforme, anomice, ubicue: „Vremea trenului se apropie de sfârșit, asta-i sigur. Ultima strigare. Deportările însă vor continua. Sub amenințări și lovituri, până și morții pot să umble“ (p.212). Invadatorul, „abominabilul dușman“ care „pune botnițe“, făcând „paradă de cele mai minunate calități date de Dumnezeu“ (p.218) ar putea fi, totodată, afluxul ideologic care metamorfozează prin „inflamări ale imaginației“. Indivizii „metamorfozați de o supradoză de credință“ (p.227) amenință prin instaurarea paradigmei închiderilor ideologice în noi înșine, în bulele deplinătății și suficienței de noi.

Boualem Sansal a fost întrebat în Franța, în numeroase interviuri, despre natura invadatorului. El a răspuns evaziv fiecărei sugestii făcute în sensul interpretării. Există o pertinență a unei posibile astfel de interpretări (evident, moderatorii francezi s-au grăbit să identifice invadatorul cu Islamul coborât în valuri înspre Occident), spune Sansal. În roman este explicit: „Cititorul va judeca în funcție de ce vede în jurul său“ (p.244). În ciuda faptului că în intervențiile televizate autorul își asumă poziția de simplu martor al poveștii, în fond una a metamorfozei repetate în textele convergente în Trenul de Erlingen, în roman el proclamă autoritatea pierdută a autorului, într-un mod în care n-am mai întâlnit decât la Alessandro Baricco, cel din Mireasa tânără: „Construcția cărții se îndepărtează considerabil de cadrele obișnuite ale narațiunii romanești și poate deruta, dar tot așa este și calea adevărului – tocmai bună să te rătăcești. Nimic pe lume nu este gratuit. Lectura însă, dacă este însoțită de o meditație autentică, devine act inițiatic“ (p.11); „Vei vedea, e interesant cum în câteva pagini povestesc despre această biată lume care moare cu gura deschisă crezând că rostește adevăruri prime, când, de fapt, sunt ultime și bune de aruncat la gunoi“ (p.20); „Așadar, pentru a scrie un roman trebuie, mai întâi de toate, să aduni documente, să-ți închegi ideile, să compui note de lectură, să le combini pe toate, să adaugi, un pic de ici, un pic de colo, și să aștepți să se coaguleze, ceva sigur va apărea. I se va spune roman dacă se citește și dacă te pune pe gânduri“ (p.83). Cu certitudine, dincolo de meandrele ficțiunii, Trenul de Erlingen pune cititorul pe gânduri pe tema propriilor temeri, a exodului din propria viață, dar și pe tema asediului unor invizibile provocări la adresa unei societăți fără repere, fără nimic de apărat, a unui Occident decrepit. Rămâne ca, în termenii lui Sansal, să i se spună roman pe măsură ce va fi citit.