Terapeutica histrionilor. Hodor în Ferentari

Când Adi îl comandă, pardon, îl întâlnește pe Florin (pe un site de profil), nu vrea decât să-și omoare anxietatea prin plăcere. Doar că lucrurile se complică: blândul polițist ce trăiește o viață dublă n-ar vrea ca Adi să fie și concubin. Încă trebuie să supraviețuiască traumei de-a fi fost agresat înainte de-a primi afecțiune, din copilărie. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, Florin are pe cap o familie disfuncțională, cu frați „vasali“, care nu-i (mai) respectă autoritatea (chiar incestuoasă), și un tată-castrator aflat în stare de parazitare avansată în garsoniera fiului. Drept urmare, polițistul Florin merge la Adi ca la o văduvă, apoi ca la psiholog. Desigur că perspectiva aparține lui Adi – voce narativă și atitudine similare cu cele din Soldații. Poveste din Ferentari (2013). Cine-și amintește romanul trecut, comparativ, în locul fostului pușcăriaș Alberto apare polițistul Florin. Încolo, tensiunile cresc din rădăcini despicate asemănător. Un ghem de frustrări în rostogolire, acumulând straturi nu mai puțin cronicizate, Să ne fie… este povestea înfruntărilor surde, în care se amestecă vinovăția și răzbunarea, tăcerea și indiferența, analiza cinică și problematizarea autorității în cuplu. Ca și cum lupta pentru putere rămâne întotdeauna mai presus de sentimente. Oricâtă strategie ideologizantă varsă Schiop în proza lui, deasupra mustește ideea că nu putem intra în social fără conflicte, la fel cum nu-l putem escalada, ca evadările din orice relație amoroasă sau de familie, fără combativitate.

În acest sens, romanul furnizează o gamă largă de intrigi. Prima, cea erotică, avansează, cum spuneam, ca o luptă de putere. Cine domină fizic va fi strivit psihologic de celălalt, odată ce slăbiciunea, oricât de neînsemnată, scapă la vedere. Când Florin arată colecția de jucării partenerului, el pierde imaginea forței și rămâne închis în complexul Disney, al copilului-matur captiv în bucla disocierilor. La al doilea nivel, intriga psihologizantă acaparează toate discursurile – erotice, sociale, ideologice și antropologice. Pentru că fiecare transformă confesiunea în terapeutică, iar pe celălalt – în terapeut improvizat. Numai Mihai, psihanalistul plecat în Elveția, are propriu-zis capacitatea profesională, dar și el confirmă modelul stricat al abuzului.

De aceea, Să ne fie… este în mare măsură o poveste despre regenerarea afectivității fără afecțiune. Dacă prima parte a cărții este introspecția poveștii de dragoste, cea din urmă este retrospecția ei: metaficțională și contrapunctică, un „The Making of “ diseminat ca într-o terapie în grup. Un șpagat narativ ratat este capitolul intermediar, cu recluziunea amoros-pandemică, cu personaje captive în ratări domestice (prietena lui Adi, Andreea, suferă pentru că fiul ei se răzbună pentru că nu-și asumă identitatea sexuală). În orice caz, partea a treia și ultimă, în care Adi dezvăluie că e și un Autor cinic, care face din pasiunea pentru Florin doar un pretext al confruntării textului cu realitatea. Gestul neutralității în care să situeze extirparea polițistului din memoria afectivă e exagerat. Oricât cinism auctorial sapi în obiectivare, ea rămâne fadă. Mai solidă îmi pare negocierea ficțiunii realității din roman, felul cum ființa devine obiect psihanalizabil, iar viața – inspirație. Răzbunarea – concretă sau prin scris– e triumfală: iubitul e sclavul destăinuirii, iar viciosul devine călăul uriașului hipersensibil. Decodificată, relația falsă poate fi aruncată la coșul de gunoi al experienței. Nu mă îndoiesc că, astfel prezentate, disocierile și răsturnările de situație par atrăgătoare.

Din păcate, afară de anumite părți teoretizante din ultima parte și de narațiunea dinamică din cea dintâi, romanul e un eșec în totului toate. Lipsesc trecerile din Relație în Contract, din Familie în Castă… Disimularea – în loc să fie un concept-vedetă – e comică și inautentică. Citim un fel de Pretty (Wo)Man de Ferentari. Salvată ca terapie colectivă absorbită metaficțional, semn că autorul pricepe, tardiv, disproporțiile construcției și întărește fundația cu chirpici. Schiop scrie ca și cum s-ar găsi sub un asediu imaginar. Confortul stilistic duce la sterilitate și în zone aride ale narațiunii, lovindu-se, din toate direcțiile, de ziduri. Un roman compromis la toate încheieturile, bandajat orbitor în punctele sensibile. Nemaivorbind că, stilistic, romanul e catastrofal. Ce rămâne valabil se toarnă în masa compactă din… Soldații. Cea mai proastă carte a lui Schiop și un semnal de alarmă că ficțiunea milenariștilor nu mai pare epuizată înainte de-a se maturiza. Chiar este așa.