Sadoveanu este fără îndoială unul din marile repere ale literaturii noastre din secolul trecut și volumul colectiv coordonat de Ion Simuț acum doi ani cu titlul Ce e viu și ce e mort în opera lui Sadoveanu? a verificat și a validat încă o dată această judecată care a căpătat valoare de axiomă. Lăsând laoparte evidența unor derapaje politice după ultimul război, când a acceptat să reprezinte ideea și mai ales materialitatea sloganului după care „lumina vine de la răsărit“ (broșură apărută în 1945) și a semnat cărți ca Păuna mică și Mitrea Cocor, sau broșuri de propagandă ca Luptăm pentru pace ș.a., trebuie să acceptăm că, între marii săi contemporani, opera lui domină proza din ultima sută de ani, continuând o carieră începută demonstrativ cu patru volume deodată, dar găsind resurse pentru a-și lărgi și chiar înnoi tiparul, forma, „mesajul“ unei literaturi de substanță și de succes pe lângă toate categoriile de cititori.
Între toate textele care au fost cuprinse, dar și cele care n-au fost cuprinse încă în seria sa de opere, există o categorie care reprezintă capacitatea sa specială de înțelegere a literaturii, insuficient cunoscută, aceasta fiind copleșită de strălucirea și de bogăția producției sale beletristice, de la Poveștile din 1904 la Cântecul Mioarei, un volum alcătuit din pagini scrise în primii ani de după război. Categoria la care ne referim este aceea a textelor cu orientare în general culturală, precum cuvântări ținute în diverse ocazii festive, de articole în presă sau de rapoarte academice. La împlinirea unui secol de la nașterea lui Ion Creangă, în aprilie 1938, scriitorul ține un discurs în aula Academiei, al cărei membru devenise în 1921: acest discurs apare în „Memoriile Secțiunii Literare“ a Academiei și este o consecință indirectă a apariției primei monografii închinate scriitorului humuleștean care nu este opera unui istoric literar român, cum s-ar fi cuvenit, ci a profesorului francez Jean Boutiere La vie et l’oeuvre de Ion Creangă, teza sa de doctorat, trecut în 1930. Sadoveanu își începe discursul intitulat
Comemorarea lui Creangă cu observația că valoarea operei lui Creangă este mai presus de „prețuirea obișnuită și convențională“, iar faptul că universitari și alți oameni cu autoritate îl așază pe acest scriitor între „scriitorii populari“ îl face să bănuiască (zice el cu modestie de circumstanță) că „meșterul fără pereche este subestimat“. Teza lui Boutiere fiind premiată de Academie, iar Academia organizând sărbătorirea Centenarului lui Creangă, lui Sadoveanu îi revine „sarcina agreabilă“ de a face elogiul celui pe care îl numește „învățătorul meu“. Acest elogiu oficial este de fapt prima judecată adevărată a operei lui Creangă făcută de un conațional, de un scriitor devenit celebru la rândul său, după ce opera humuleșteanului a fost apreciată, fără însă ca el să fi fost înțeles cu adevărat în marea și copleșitoarea sa originalitate. Faptul că primele ediții ale Amintirilor au fost însoțite de un glosar arată că editorii s-au înșelat asupra calității limbii scriitorului și a frumuseții sale care nu are nevoie de „asemenea tălmăciri“, pentru că „așa-zisele provincialisme ale lui Creangă circulă în limba marei majorități a poporului nostru“, iar lectura textului în acest grai este o adevărată desfătare pentru cei care nu sunt familiarizați cu el. Astăzi, această ciudățenie poate avea o singură explicație, sugerează conferențiarul: aceea că „cetitorii și comentatorii de la noi stau încă dedesubtul acestui artist“.
Pe Sadoveanu îl impresionează că această neînțelegere a operei de către contemporani este dublată de desconsiderarea omului care a scris-o: „Un scriitor care dădea, încă înainte de 1880, literaturii noastre o operă de primul rang rămâne obscur și umil în colțul lui de lume, ba era urmărit și de un proces eclesiastic, apoi exclus din învățământ, osândit să nu aibă pânea cea de toate zilele“. De fapt, autorul insistă asupra tribulațiilor omului și operei pentru a putea da ascultătorului de atunci (și implicit cititorului de astăzi) o imagine greu de înțeles altfel a lipsei de aderență, mai bine zis de orice înțelegere a consătenilor pentru omul Creangă și opera lui. A putut constata aceasta când, cu treizeci de ani în urmă (deci în 1908), Sadoveanu a participat la „cea dintâi pomenire oficială în satul de naștere al scriitorului“ și a putut constata că humuleștenii „nu cunoșteau nimic despre scriitor“, iar cei mai bătrâni își aminteau despre diaconul „care a fost lepădat de cuviincioasa breaslă eclesiastică“. Intrat de-a binelea în rolul de ghid, scriitorul vorbește despre „predica mea în biserica din Humulești“, adică de discursul său, care a dezvoltat proverbul „Proroc în patria sa cinste nu are“. Nu numai că rudele scriitorului nu înțelegeau cine a fost acesta și se lăudau cu soba nou construită în locul vechiului „horn“, unde se jucau mâțele, dar nici nepoții lui Creangă „nu aveau atunci istorisirile unchiașului lor între cărțile pe care le silabiseau în ceasuri libere“. În acest punct al evocării, Sadoveanu intră într-o veritabilă discuție a operei lui Creangă pe un fundal sociologic astăzi evident: „opera lui Creangă le era străină pentru că nu le era adresată lor“, iar săteanul care caută ceva de citit în „puținele lui ceasuri de lectură“ (nu uităm că este vorba de săteanul de acum o sută de ani) se va adresa cărților populare, precum Alexăndria sau Til Buhoglindă, deși la lectura cu glas tare țăranii „se pot amuza“, căci au a face cu „o vorbire, o interpretare“. Iar limba lui Creangă „e însăși limba vie a poporului“ și „cu cât pregătirea lectorului e mai bună, cu atât muzica ei e mai înțeleasă și sentimentul ei mai pătrunzător“; de aceea Amintirile lui Creangă câștigă încă dacă sunt citite cu voce tare, și mai ales citite de un lector din partea locului. Pe un plan general, Sadoveanu îl compară cu un scriitor de rafinamentul și de cultura lui Eminescu: „Ca și în cazul lui Eminescu, Creangă e unic în sine, însă divers în cititori. Fiecare găsește în Amintiri și Povești noutăți și rezonanțe în legătură cu propriul său suflet“. Creangă nu avea două măsuri pentru scrisul său și, ca autor de literatură sau ca autor de manuale școlare în colaborare cu alți învățători, Creangă a fost ironizat de colegii săi pentru că lucra greu, „ștergând, revenind și asudând pe foi ca la o muncă silnică, pe când ei compuneau cu o dulce ușurință“. Această imagine a scriitorului consacră o judecată pe care timpul n-a făcut decât să o valideze și să o sporească. Așa cum își încheie Sadoveanu cuvântarea, „Academia consacră definitv lui Creangă loc de frunte între creatorii de valori nemuritoare ai poporului românesc“. Câțiva ani mai târziu, în iunie 1943, Sadoveanu reprezintă Academia la dezvelirea busturilor a doisprezece scriitori în grădina Cișmigiu și în această calitate rostește o cuvântare. Lăudând această fericită inițiativă, el începe prin a remarca raritatea unor asemenea festivități și în zilele liniștite de pace, când scriitorii, „când poeții se bucurau de considerație puțină, iar la praznicul vieții erau poftiți cei din urmă sau nu erau poftiți deloc“: așa a fost Eminescu, „dar dacă lui Eminescu nu i s-a cuvenit nimic în țara asta, nouă celorlalți ni se cuvenea și mai puțin. Poeții săraci multă vreme au avut a se mulțumi cu cele două vorbe ale vocabularului lor, întrebuințate într-un chip special: a trăi înseamnă a muri“, și dacă viața lor a fost o umilință și o suferință, „apoi nici în moarte nu și-au găsit răscumpărare“, iar ridicarea unui monument era „rezervată numai bărbaților politici“. Îndreptățit în cele mai multe cazuri, acest omagiu nu s-a adus decât rar și scriitorilor: „încă nu s-a ridicat în capitală o statuă unui Eminescu. Starea aceasta răspunde perfect unui anumit nivel cultural“, nu prea înalt se înțelege, pentru că „un popor care își cinstește poeții dovedește că a intrat într-o zonă de spiritualitate și are dreptul să se așeze între neamurile luminate ale lumii“. A-și prețui scriitorii de geniu, ca și a-i prețui pe oricare dintre înaintașii care au pus umărul la ridicarea și consolidarea valorilor naționale, este un act responsabil, îndreptățit, și fapta Academiei le conferă inițiatorilor „un titlu de nobleță care se răsfrânge asupra întregului neam“. Publicistica cu subiecte culturale are o pondere importantă în opera lui Sadoveanu și o culegere de texte cu această circumscriere ar da greutate capitolului respectiv. Ea se leagă de activitatea din anii de după 1907, „partea pe care o pun cel mai sus“, cum spune el, pentru că a participat la cercuri culturale în țară, a creat biblioteci și bănci populare și „activitatea aceasta pentru poporul incult, pentru a-i crea o situație mai bună, eu o pun mai presus decât literatura“, spunea el într-un interviu dat în 1926 lui Demostene Botez.