Poezia, rădăcină a vieții

Când eram adolescentă, simțeam intuitiv forța de susținere spirituală a poeziei. (Știu că esteții zilelor noastre m-ar contrazice cu vehemență, dar nu asta e problema.) Descoperisem poeți pe care îi citeam cu voce tare, scandându-le versurile cu patos. Învățam cu ușurință poeziile pe de rost, apoi le recitam cu o trăire pe care azi aș numi-o religioasă, deși atunci nu-l citisem pe abatele Bremont. Făceam totul călăuzită de un fior lăuntric ce mă hrănea mai mult decât pâinea zilnică. Îmi imaginam poezia ca pe un arbore cu rădăcinile în cer; acum aș spune: ca pe șansa unei post-existențe trăită simultan cu existența. În timp, lucrurile s-au schimbat. Ori am pierdut acea puritate care mă făcea să reflect inima textului poetic și să particip la palpitul ei, ori dușmănia anilor în goană a luptat să mă îndepărteze de esența literaturii, care este poezia. Am devenit un cititor blazat care credea că nu mai poate fi surprins de nimic. Or, receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de puritate. Evident că pentru toate acestea am în vedere poezia înaltă, perenă, nicidecum versulețele de o contingență jalnică și caducă, practicate cu succes în zilele noastre de maximă degradare spirituală, când pornogramele au ajuns la mare căutare, deși sau tocmai pentru că provoacă mai mult erecții decât emoții. Pentru acestea nu e evoie nici de talent, nici de cultură, nici de vreo sclipire a inteligenței. Astfel de deșeuri vor pieri precum iarba câmpului, dar cu mai puțină glorie și fără a mai fi pomenite în veci. În ultimul an, trăind cu virusul izolării ce-a adus cu sine o mare presiune și, ca efect imediat, pericolul dezumanizării forțate, poezia și-a recâștigat în ochii mei puterea de susținere, încetând să mai fie un simplu joc de limbaj. A redevenit ceea ce era, ceea ce a fost menită să fie de la începutul veacurilor: suportul vocal al duhului ce întreține viața.

Ca un făcut, cărțile de poezie au început să vină către mine. Am acum la îndemână Rădăcinile lui icole Gdalia, profesionist traduse de Mădălina Ghiu și Bogdan Ghiu. Poeta este și sculptoriță, doctor în științele artei și religiilor, profesor la Sorbona, autoare a mai multor cărți de versuri, teatru, eseu. Preocuparea ei apăsată pentru literatură are, deci, corespondent în arta plastică, de unde și atractivitatea poemelor ce par să ne dezvăluie niște sculpturi volatile, ce-și întemeiază existența pe conștiința de sine. Au măreția unor statui de magi rătăcitori ce pot căpăta profil istoric: „ai reușit cu înfățișarea ta/ să fii măcinat/ doar pe trei sferturi pe jumătate…/ultimul sfert a fost salvat/ grație miracolelor/ extraordinarei tale inteligențe/ ai pus laolaltă neliniștea și groaza/ ai dejucat mecanica în plină desfășurare/ te-ai jucat cu credulitatea lor megalomană// ai devenit mag//(…) imagine a torturii/ capul îți e locuit de clișeele/ apocaliptice ale coșmarului/ bântuit ziua/ bântuit noaptea/ de moartea sofisticată…“ (Shoah I). Astfel arată o lume în care chipul s-a înstrăinat de purtătorul lui: amenințătoare. Omul devine un simbol de neînțeles pentru el însuși, el apare ca semn autonom față de celălalt sistem de semne, al existenței. Fabula din care face parte se preface în farsă. Deraierea sensului este scopul recuzitei abile pe care omul o poartă și care preia prerogativele puterii. Chipul pierdut este cuvântul din gura golemului. Lipsa lui este catastrofală. Lumea devine lut fără identitate. Și asta pentru că, știm bine, creând golemul, observându-l cu asiduitate, devenim una cu el. Iată-ne în plină psihoză, în nebunia dată de lipsa sensului. Poeta nu se izolează într-o lume ideală, ci îndrăznește să scormonească măruntaiele realității imediate. Este o căutătoare de sens. Poezia profundă nu se poate lipsi de ecoul ei profetic. Orice profeție vorbește despre viitor, dar se bazează pe trecut. Repetabilitatea încăpățânată a trecutului nu poate fi oprită decât de text. Pentru că numai textul vocațional poate deturna ciclicitatea evenimentelor, câștigând o vedere rectilinie. Bineînțeles că la capătul acestei vederi este moartea, dar o găsim parcă puțin înfrântă de rădăcinile poeziei: „înmulțirea prin rădăcină/ este convergența spre infinit“. Această nouă vedere a lucrurilor pune moartea la punct, sancționând-o ca pe o pantomimă de calitate îndoielnică. Van Geneep, dar și Mircea Eliade au analizat riturile morții, ce marchează o schimbare de nivel ontologic. Fără a fi un sfârșit, moartea este o post-existență. Devine un loc comun ideea că aceasta are o funcție inițiatică și a muri înseamnă a risca orice existență post-mortem pentru a ne putea menține la nivelul post-existenței. Din această perspectivă, trebuie neapărat să observ cele două sensuri opuse ale morții. Adam și Eva au căzut și au cunoscut moartea, aici fiind vorba de sensul ei descendent, degradant și umilitor; dar intrând în post-existență te urci ca o iederă pe scările vieții, păstrând rădăcina în sine. Ascensionarea pe această iederă imaginară se realizează în diverse moduri. Pentru Nicole Gdalia, privilegiate sunt poezia și sculptura. Uneori cioplește în aer simple femei, deși acesta este un oximoron, dar oportun în continuitatea limbajului liric al poetei, bazat pe antinomie și dedublare. A u se confunda cu disimularea pentru că, dimpotrivă, scriitoarea este de-a dreptul tăioasă în adevărurile ei. De pildă, sesizează cu abilitate capcana întinsă de lume femeii, născută pentru a fi prinsă în mrejele așteptărilor celorlalți, ce se țes la infinit în jurul ei. O femeie nepregătită să răspundă durității acestui joc va fi aplatizată. Și nimic nu poate fi mai rău decât o femeie fără forme, nu-i așa?! Nerăspunzând așteptărilor, ea pare esinceră, ca una ce nu-și îndeplinește menirea. Înțelegând asta și mai ales simțind dezamăgirea celor din jur, tendința femeii este de a plusa. Urmarea este că va părea încă și mai nesinceră, teatrală, condamnată să nu înțeleagă faptul că, în cușca leului, ești dincolo de sinceritate. Acolo, astfel de categorii – să le numim estetice – devin inoperante. Citez din Les chemin du nom: „drumul tău destrămat/ necunoscutul/ și tu/ uimită/doborâtă/ exaltată/ te străduiești să oferi/cifrul vieții tale“; „Smulg una/ trec la a doua/ apoi la a treia/ câte imagini ți-au dat// din constrângere în constrângere/ te-au făcut cu totul alta// în lături cu aceste vechituri/ pentru ca în lumina soarelui pur/ despuiată de toate măștile/ să îmi regăsesc chipul“.

Feminitatea este o temă predilectă. Asumarea ei, semn de maturitate spirituală, duce la descoperirea că, în realitate, femeia este dincolo de forme. Femeia este un fel de a privi lumea, nu insurgent, dar imperativ. A fi femeie presupune un permanent act de creație, o esfârșită naștere de sine. „Să aduni străfulgerările/ să le modelezi în cuvinte/ să le faci să răsară în vorbe/ ecouri-amintiri/ manuscrise descifrate de pe/ îndepărtate/ meleaguri/ pământuri lăuntrice// și mă voi naște din profunzimea semnificată / a verbului/ fecioară despuiată fecundă/ Evă plină de viață/ creatoare matriceală/ a orelor acordate/ rostire curată/ logodită cu numele meu.“ Să ne imaginăm că privim o sculptură. Noi o vedem din exterior, îi contemplăm formele, luminozitatea, în timp ce numai creatorul ei a văzut-o din interior încă dinainte să existe și continuă să o vadă la fel și după. Pentru ca sculptura să fie vie, acel creator nu și-a întors doar privirea de la lume către ea, ci a și rămas acolo, în interiorul sculpturii lui, chircit și respirând greoi într-un perpetuu sacrificiu. Ghicim asta din faptul că sculptorul își păstrează perspectiva opusă celei obișnuite spectatorului în trecere prin fața obiectului de artă devenit subiect. Acest sens opus al privirii, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru Nicole Gdalia, implică o complexitate aparte a percepției. Nu ne mai mirăm că și moartea e sofisticată, că poezia e „cristal al interiorității noastre/ cunoaștere indiviză“, spirală a memoriei „în căutarea lui Aleph“. Pe scurt, o experiență fascinantă, surprinderea momentului când „ochiul se deschide viziunii“.