Llosa despre ficțiunile lui Borges

Mario Vargas Llosa: Jumătate de secol cu Borges, astfel se intitulează ultima carte, publicată în aprilie 2020, de laureatul Premiului Nobel peruan. Llosa are o afinitate specială față de scriitorul argentinian, scriind de-a lungul vieții numeroase articole despre el; de astă dată însă face o selecție riguroasă a textelor prin care vrea să ni-l readucă în prim-plan, texte regăsite astfel în cuprins: Jumătate de secol cu Borges, Întrebări adresate lui Borges, Borges la el acasă, Ficțiunile lui Borges, Borges la Paris, Onetti și Borges etc. etc.

L-am recitit adesea pe Borges și, spre deosebire de alți scriitori care mi-au marcat adolescența, nu m-a dezamăgit niciodată; dimpotrivă, la fiecare nouă lectură mă simt entuziasmat și fericit, descoperind oi secrete și subtilități ale lumii borgesiene, o lume neobișnuită ca tematică, și diafană și elegantă, ca expresie“, afirmă Llosa. Cu permisiunea autorului, redau mai jos un fragment din carte.

 

Când eram student, îl citeam cu pasiune pe Sartre și-i credeam cu sfințenie tezele despre angajamentul asumat de scriitor față de epocă și societate. „Cuvintele însemnau acțiune“, iar prin scris, omul putea acționa asupra istoriei. Acum, în 1987, asemenea idei pot părea ingenue și plictisitoare – bântuie scepticismul în privința puterii literaturii, dar și a istoriei – dar în anii ’50 ideea că lumea se putea schimba în bine, iar literatura putea contribui la asta, ni se părea multora dintre oi convingătoare și exaltantă. Prestigiul lui Borges începea să rupă micul cerc al revistei Sur (Sud) și al admiratorilor săi argentinieni și în diverse orașe latinoamericane se iveau, în mediile literare, discipoli ce-și disputau ca pe niște comori edițiile rarisime ale cărților lui, îi memorau pe de rost șirul de viziuni din povestiri mai ales din Aleph, superbă povestire, – și își împrumutau tigrii, labirinturile, măștile, oglinzile și cuțitele lui, dar și surprinzătoarele-i adjective și adverbe pentru textele lor. În Lima, primul său biograf a fost Luis Loayza, un prieten și coleg de generație, cu care împărtășeam cărți și iluzii literare. Borges era o temă inepuizabilă în discuțiile noastre. Pentru mine reprezenta pură chimie – tot ceea ce Sartre mă învățase să urăsc: artistul ce evada, din lume și din actualitate, într-un univers intelectual de erudiție și fantezie; scriitorul disprețuind politica, istoria și chiar și realitatea, afișându-și impudic scepticismul și disprețul jovial față de tot ce nu e literatură; intelectualul care-și permitea nu doar să ia în răspăr dogmele și utopiile stângii, ci își ducea iconoclastia până într-acolo încât intra în Partidul Conservator, argumentând insolent că domnii se afiliază, de preferință, cauzelor pierdute. În discuțiile noastre, eu încercam, cu toată perversitatea sartreană de care eram capabil, să demonstrez că un intelectual care scria, spunea și acționa precum Borges, era într-un fel co-responsabil de toate inechitățile sociale din lume, iar povestirile și poemele lui nu erau altceva decât niște bibelots d’inanité sonore cărora istoria – acea teribilă și justițiară Istorie cu majuscule, schimbată de progresiști după bunul lor plac, precum călăul securea, trișorul cartea măsluită sau iluzionistul numărul de magie – avea să-i dea ceea ce merită. Dar, odată terminată discuția, în singurătatea camerei ori a bibliotecii, aidoma fanaticului puritan din Ploaia lui Somerset Maugham, ce cădea pradă tentației cărnii pe care o stigmatizase, vraja literară borgesiană devenea irezistibilă. Iar eu îi citeam povestirile, poemele și eseurile cu o încântare, căreia i se adăuga o perversă plăcere – pe lângă senzația adulterină – la gândul că-mi trădam maestrul, pe Sartre. Am fost destul de inconsecvent cu pasiunile mele literare adolescentine; mulți dintre cei ce mi-au fost modele, mă plictisesc acum când încerc să-i recitesc, printre ei însuși Sartre. În schimb, Borges, acea pasiune secretă și păcătoasă, nu m-a dezamăgit niciodată; recitirea textelor lui, la răstimpuri, împlinind parcă un ritual, a fost mereu pentru mine o aventură fericită. Chiar și acum, pregătind această prelegere, i-am recitit întreaga operă și în timp ce-o făceam, m-a încântat iar, ca și prima oară, eleganța și acuratețea prozei sale, rafinamentul povestirilor și perfecțiunea cu care le știa construi. Știu cât de trecătoare pot fi aprecierile artistice; dar în cazul lui nu e riscant să afirmăm că Borges a fost tot ce s-a întâmplat mai important în literatură, în limba spaniolă modernă, și unul dintre cei mai de seamă artiști contemporani. Și mai cred că noi, cei care scriem în spaniolă, îi datorăm enorm. Cu toții, inclusiv cei care, aidoma mie, n-au scris nicicând o povestire fantastică și nici nu-s atrași în mod deosebit de fantasme, de tema dublului și a infinitului ori de metafizica lui Schopenhauer. Pentru scriitorul latinoamerican, Borges a însemnat desprinderea de un anumit complex de inferioritate care-l împiedica, în chip inconștient, desigur, să abordeze anumite subiecte, limitându-l la un orizont provincial. Înainte de el părea un lucru temerar sau iluzoriu, pentru oricare dintre oi, să te plimbi prin cultura universală, ca un scriitor european sau unul american. Sigur că mai făcuseră asta și înainte câțiva poeți moderniști, dar acele încercări, chiar și a celui mai important dintre ei – Rubén Darío aveau ceva de pastișă, de joacă superficială și oarecum frivolă, pentru un teritoriu străin. Cert este că scriitorul latinoamerican uitase ceva de care clasicii noștri, în schimb – ca Inca Garcilaso1 sau Sor Juana Inés de la Cruz2 – nu se îndoiseră nicicând: faptul că făceau parte, prin limbă și istorie, din cultura occidentală. Nu un simplu epigon sau un efect al acestei tradiții, ci o componentă legitimă a ei, de când spaniolii și portughezii extinseseră hotarele acelei culturi, cu patru secole și jumătate în urmă, până în sfera australă. Cu Borges, faptul a redevenit evidență dar și o dovadă a faptului că, făcând parte din această cultură, libertatea și originalitatea scriitorului latinoamerican nu pot fi alterate. Puțini scriitori europeni și-au asumat atât de deplin moștenirea Occidentului, ca acest poet și povestitor de la periferie. Cine, dintre contemporanii lui, s-a preumblat cu atâta dezinvoltură prin miturile scandinave, prin poezia anglo-saxonă, prin filosofia germană, prin literatura Secolului de Aur, prin poeții englezi, prin Dante, Homer, prin miturile și legendele Orientului Mijlociu și ale Extremului Orient, toate traduse și răspândite de Europa? Dar asta n-a făcut din Borges un „european“. Rețin surpriza studenților mei – la Queen Mary College de la Universitatea din Londra, în anii șaizeci, cu care citeam Ficțiunile și Aleph – când le-am zis că în America Latină îl acuzau pe Borges că e „europeist“, că e aproape un scriitor englez. Nu puteau să înțeleagă. Lor, scriitorul acesta, în ale cărui povestiri se regăseau atâtea țări, epoci, teme și referințe culturale, li se părea la fel de exotic precum dansul cha-cha-cha (la modă pe atunci.) Și u se înșelau. Borges nu era un scriitor închistat într-o tradiție națională, cum poate fi adesea un scriitor european; el evolua dezinvolt prin spații culturale diverse, grație numeroaselor limbi cunoscute. Cosmopolitismul lui, acea dorință de a-și însuși un mediu cultural atât de vast, de a-și inventa un trecut prin ceva străin, reprezintă un mod profund de a fi argentinian, deci latinoamerican. Dar în cazul lui, acel intens comerț cu literatura europeană a fost și un mod de a configura o geografie personală, un fel anume de a fi Borges. Curiozitățile și demonii lui intimi au creat un anumit material cultural, extrem de original, plăsmuit din stranii combinații, în care proza lui Stevenson și O mie și una de nopți (tradusă de englezi și francezi) se întâlneau cu acei gauchos din Martín Fierro și cu personaje din saga islandeză, în care doi indivizi dintr-un Buenos Aires, mai degrabă imaginat decât evocat, se taie în cuțite într-o dispută ce pare o continuare a celei care i-a făcut pe doi teologi creștini să moară în foc, în Evul Mediu. În insolitul scenariu borgesian se perindă, la fel ca în subsolul lui Carlos Argentino din Aleph, personaje și subiecte eterogene. Dar, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în acel spațiu pasiv, ce reproduce haotic ingredientele universului, în creația lui Borges toate se potrivesc, punctul de vedere și expresivitatea verbală conferind tuturor elementelor autonomie și valoare. Și mai e ceva ce scriitorul latinoamerican îi datorează mult exemplului lui Borges. El nu ne-a demonstrat doar că un argentinian putea vorbi cu ușurință despre Shakespeare sau crea povești convingătoare din Aberdeen, ci și că poate revoluționa tradiția stilistică. Atenție: am zis exemplul, ceea ce u înseamnă influență. Proza lui Borges, prin furioasa-i originalitate, a generat ravagii în cazul multor admiratori ce au ajuns să scrie doar parodii, folosind anumite verbe, imagini ori încercând să adjectiveze, în stilul inaugurat de el. „Influența“ se detectează mai rapid, căci Borges este unul dintre scriitorii în limba noastră care au reușit să creeze un stil atât de personal, o muzică verbală (pentru a ne exprima cu cuvintele lui) atât de unică, aidoma celor mai iluștri clasici: Quevedo (pe care l-a admirat enorm) sau Góngora (care nu i-a plăcut nicicând prea mult). Proza lui Borges o recunoști de cum o auzi; uneori e de-ajuns o frază ori un simplu verb (conjeturar a presupune, de pildă, sau fatigar – a obosi, ca verb tranzitiv) ca să știi că e vorba despre el. Borges a marcat profund proza literară spaniolă, la fel ca Rubén Darío poezia, înainte. Deosebirea dintre ei constă în faptul că Darío a introdus idei și teme – importate din Franța și adaptate idiosincraziei și lumii sale care exprimau, într-un fel, sentimentele (și uneori snobismul) unei epoci și ale unui mediu social. De aceea au putut fi folosite de mulți alții, fără ca discipolii să-și piardă propria voce. Revoluția lui Borges este unipersonală; îl reprezintă doar pe el însuși și, indirect și voalat, mediul în care s-a format și mediul pe care l-a ajutat, decisiv, să se formeze (cel al revistei Sur.) De aceea, stilul său, aplicat oricui altcuiva, pare caricatură. Dar asta, firește, nu diminuează cu nimic plăcerea pe care o simți, citindu-i proza, o proză ce se savurează, cuvânt cu cuvânt, ca o delicatesă. Revoluționar e faptul că în proza lui Borges există tot atâtea idei câte cuvinte, precizia și concizia fiind absolute, fapt neîntâlnit în literatura engleză sau în cea franceză, în schimb în cea spaniolă existând câteva cazuri precedente. Un personaj borgesian, pictorița Marta Pizarro (din „Duelul“), îi citește pe Lugones și pe Ortega y Gasset, iar aceste lecturi, afirmă textul, îi confirmă bănuiala că limba, căreia îi era predestinată, se pretează mai puțin exprimării gândurilor și pasiunilor decât vorbăriei vanitoase.“ Lăsând gluma la o parte, dacă suprimăm cuvântul „pasiuni“, fraza e întrucâtva adevărată. Spaniola, ca și italiana sau portugheza, este o limbă a vorbelor: abundentă, incendiară, de o formidabilă expresivitate emoțională și tocmai de aceea conceptual imprecisă. Operele marilor noștri prozatori – începând cu Cervantes – par iște focuri de artificii, în care fiecare idee e precedată, însoțită și urmată de o somptuoasă curte de majordomi, cavaleri și paji, cu rol decorativ. În proza noastră, culoarea, temperatura și muzica contează la fel de mult ca ideile, iar uneori – la Lezama Lima, de pildă – chiar mai mult. În excesele retorice, specifice limbii spaniole, nu există nimic cenzurabil: ele exprimă profunda idiosincrazie a unui popor, un mod de a fi în care emoția și concretul prevalează asupra intelectualului și abstractului. Acesta-i motivul principal pentru care un Valle-Inclán, un Alfonso Reyes, un Alejo Carpentier sau un Camilo José Cela – pentru a menționa patru prozatori minunați – sunt atât de abundenți, (cum spunea Gabriel Ferrater) în scris. Inflația prozei lor nu-i face nici mai puțin inteligenți, nici mai superficiali decât un Valéry sau un T.S.Eliot. Sunt pur și simplu diferiți, la fel cum popoarele ibero-americane diferă de poporul englez și de cel francez. Ideile sunt formulate și înțelese mai bine, între noi, întrupate în senzații, emoții sau înglobate în concret, în experiența trăită, decât în discursul logic. (Poate de aceea avem în spaniolă o literatură atât de bogată și o filosofie atât de săracă, iar José Ortega y Gasset, gânditorul nostru modern, cel mai ilustru, e în primul rând un literat.) În tradiția aceasta, proza literară a lui Borges e o anomalie, căci refuză predispoziția firească a spaniolei către exces, optând pentru stricta măsură. Să afirmi că odată cu Borges spaniola devine „inteligentă“ poate părea ofensator pentru ceilalți scriitori de limbă spaniolă, dar lucrurile nu stau așa. Căci ce încerc eu să spun (prin „abundența“ despre care am vorbit) e faptul că în textele lui există întotdeauna un plan conceptual și logic, ce prevalează asupra tuturor celorlalte. Lumea lui este o lume a ideilor, curate și clare – dar și insolite – exprimate prin cuvinte de o puritate și o rigoare extreme, ce nu trădează și nu trec în plan secund ideile. Inițial u era așa, când a scris eseurile din Inchiziții și din Mărimea speranței mele. El însuși a mărturisit că-i datorează lui Alfonso Reyes, respectiv prozei acestuia, faptul că a învățat să fie „clar și direct“, în loc să mai fie prozatorul complicat și baroc din primele lui cărți. „Nu există o mai complexă plăcere decât gândirea, și ei ne dăruim“, afirmă naratorul din Nemuritorul, cu fraze întruchipându-l aievea pe Borges: povestirea e o alegorie a lumii sale fictive, unde intelectul devorează și destramă fizicul. Făurind un asemenea stil, ce-i reflecta atât de autentic gusturile și formația, Borges ne-a inovat în mod radical tradiția stilistică. Curățind-o, intelectualizând-o și colorând-o într-un mod atât de personal, Borges a demonstrat că spaniola – o limbă cu care obișnuia să fie atât de sever uneori, precum personajul lui, Marta Pizarro – era potențial mai bogată și mai flexibilă decât părea să indice acea tradiție. Spaniola putea deveni, prin încercările unui scriitor genial ca el, la fel de lucidă și de logică precum franceza și la fel de riguroasă și de nuanțată precum engleza. Opera lui Borges ne-a demonstrat că în materie de limbă literară nimic nu e definitiv, mereu se poate schimba ceva. Cel mai intelectual și mai abstract dintre scriitorii noștri a fost și un eminent povestitor, majoritatea textelor sale citindu-se cu un interes hipnotic, ca povestiri polițiste, gen pe care l-a cultivat, impregnându-l de metafizică. În schimb, a avut o atitudine disprețuitoare față de roman, deranjându-l pesemne tenta realistă a acestuia, socotindu-l un gen care, în pofida lui Henry James și vreunei alte ilustre excepții, e aproape condamnat să se confunde cu întreaga experiență umană – ideile și instinctele, individul și societatea, existența reală și visul – refuzând să se limiteze la ce este pur speculativ și artistic. Această imperfecțiune înnăscută a genului romanesc dependența lui de lutul uman – era intolerabilă pentru el. De aceea a scris, în 1941, în prologul Grădinii potecilor care se bifurcă: „Biet moft laborios, cel de a scrie romane: să expui în cinci sute de pagini o idee care se poate formula perfect în câteva minute.“ Fraza aceasta presupune că orice carte este o expunere intelectuală, dezvoltarea unui argument ori a unei teze. Dacă lucrul ăsta ar fi adevărat, detaliile unei ficțiuni ar fi doar veșmântul inutil al câtorva concepte ce pot fi izolate și extrase precum perla dintr-o scoică. Dar pot fi oare reduse doar la una sau la câteva idei romane ca: Don Quijote, Moby Dick, Mănăstirea din Parma sau Demonii? Fraza nu se vrea o definiție a romanului, ci un elocvent indiciu a ceea ce sunt, în fapt, ficțiunile lui Borges: presupuneri, speculații, teorii, doctrine, sofisme. […]

Traducere, prezentare și note de Luminița Voina-Răuț

 

1 Gómez Suárez de Figueroa, cunoscut sub pseudonimul Inca Garcilaso de la Vega, a fost un scriitor peruan de origine spaniolă și incașă. (1539 – 1616) n.tr.

2 Sor Juana Inés de la Cruz – călugăriță, poetă mexicană, dar și filosof, compozitor și om de știință (1648-1795) n.tr