Pe urmele „Odiseei”

În cartea de factură memorialistică O odisee. Un tată, un fiu și o epopee, Daniel Mendelsohn urmărește relația dintre tată și fiu prin intermediul operei homerice. La 81 de ani, Jay Mendelsohn asistă la seminarul ținut de băiatul lui, profesor de greacă, apoi participă împreună în croaziera „Pe urmele Odiseei“ spre a vedea dacă peisajul actual corespunde celui imaginar. Pe măsura aprofundării lecturii, cei doi se cunosc mai bine unul pe altul. Călătoria prin“ textul antic devine o odisee personală „din ce în ce mai mult despre prezent decât despre trecut“ (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2019). Narațiunea elină se suprapune peste întâmplări recente, în planul fictiv și în cel biografic apar „familii ciudate și complicate“, „un soț ce călătorește departe și o soție ce rămâne acasă“, un fiu „de nerecunoscut pentru tatăl lui, până târziu, foarte târziu, când își unesc forțele într-o mare aventură“. De la început, Jay contestă statutul exemplar al lui Odiseu fără a pricepe de ce se spune că ar fi așa un mare erou“. Trăsăturile definitorii ale personajului u îi par a corespunde profilului eroic, incriminate fiind mai ales denaturarea adevărului și infidelitatea: „…nu era de fapt erou «cu adevărat» (pentru că, spunea el, e un mincinos și și-a înșelat nevasta!)“. Caracterizat din primul vers al epopeii drept polytropos, „cu multe ocolișuri“, Odiseu este un „personaj înșelător, celebru pentru căile lui dubioase și eschivele și minciunile lui“. În chip firesc, cel mereu dispus să recurgă la subterfugii nu e pe placul lui Jay, om de mare probitate despre care toți cunoscuții știu că „nu mințea iciodată“. Acesta insistă că Odiseu nu merită titlul de erou fiindcă nu își respectă legămintele maritale: „Dar el o tot înșală! Cum poate fi asta ceva eroic?“ Din nou, e vorba de o conduită inacceptabilă pentru un om de onoare care „nu călcase strâmb niciodată“: „…a o fi trădat pe mama ar fi însemnat să trădeze ceva și mai important pentru el, credeam: acel cod riguros care u permitea zone gri“. Din perspectiva sa, fidelitatea conjugală reprezintă o normă de neîncălcat. Trecut prin război, Jay nu admite lacrimile luptătorului antic socotind că lamentațiile naufragiatului ocrotit de Calypso sunt incompatibile cu eroismul: „E un plângăcios, spune că vrea să moară. Pur și simplu nu înțeleg de ce se presupune că ar fi așa un mare erou“. Convingerea se bazează pe experiența personală: „…în armată, am cunoscut câțiva tipi care erau cu adevărat eroi și nu plângeau niciodată“. Jay nu își trădează sentimentele în împrejurări solemne când „pe chipul lui nu părea să se străvadă nicio emoție, ca să nu mai vorbim de lacrimi“. Peste ani, Daniel înțelege că pentru un om angajat în lupta cu obstacolele vieții o astfel de reacție semnifică lipsa de vigoare: „Nu l-am văzut niciodată pe tata plângând […] îi displăceau semnele de slăbiciune – chiar și de boală, față de care manifesta un soi de dispreț, de parcă starea maladivă ar fi fost mai curând un eșec de natură morală“. La fel se explică reticența față de intervențiile divine în favoarea regelui Itacăi: „…alt motiv pentru care nu pot să-l consider pe Odiseu erou […] este că primește întruna ajutor de la zei“. Fiul descifrează atitudinea celui care respinge apelul la puterile cerești ca pe o soluție facilă, semn al neputinței de a reuși pe cont propriu: „…problema pentru tatăl meu era că disponibilitatea lui Odiseu de a primi ajutor de la zei îl caracteriza drept slab, inadecvat“. Între cititorul și personajul epopeii există o nepotrivire de caracter. Taciturnul Jay nu apreciază măiestria discursivă a protagonistului epopeii faimos pentru iscusința de a folosi cuvintele. Onest, el nu gustă competența lui plină de șiretenie în domeniul poveștilor“, arta „vicleniei verbale“, talent de seamă al acestuia. Discretul cercetător la pensie condamnă îngâmfarea lui Odiseu înaintea unui auditoriu favorabil sau ostil, feacii sau ciclopii: „De ce trebuie să se laude cu cât de șmecher e? Dacă poveștile arată că e sclipitor și inteligent, atunci ar trebui pur și simplu să le nareze și să lase poveștile să dovedească asta“. Cel care descoperă textul clasic la bătrânețe repudiază un personaj cu fire diferită de a sa. Jay îl învinuiește pe Odiseu că e un prost comandant, preocupat de binele personal, nu și de al camarazilor pe care nu-i readuce în siguranță în Itaca: „Ce fel de conducător își pierde toți oamenii? Asta numești tu un erou?“ Eliberarea vânturilor din burduful lui Eol ori uciderea boilor Soarelui de către echipaj dezvăluie tensiunile dintre Odiseu și tovarășii lui. Tăinuirea primejdiei anunțate de Circe cu privire la Scylla justifică exclamația indignată: „…e un mod de-a dreptul de rahat în care să-ți tratezi oamenii – să ții secrete față de ei, să nu-i avertizezi despre un pericol“. Graba lui Odiseu de a porni în căutare de provizii de cum ajunge în Aiaia e atipică odată ce el „decide să-și hrănească tovarășii înainte de a-și satisface propriile nevoi, o prioritate ce, după cum se grăbea mereu tata să sublinieze, nu-i influența mereu hotărârile“. Singurul supraviețuitor al lungii călătorii către casă poate fi acuzat de egoism. În pofida nepotrivirilor structurale, Odiseu și Jay au destule trăsături comune, posibil temei al reevaluării personajului epic. Aparent neînsemnată, dibăcia lui Jay de a înjgheba un pat dintr-o ușă corespunde îndemânării cu care Odiseu alcătuiește o plută ori patul matrimonial din trunchi de măslin. Cucerit de episodul înfruntării lui Polifem, fostul cibernetician admiră deșteptăciunea lui Odiseu: „…partea asta e grozavă […] Tipul cel mic îl învinge pe cel mare cu ajutorul creierului“. Socotit cândva „persoana cea mai inteligentă din armată“, Jay „prețuiește mintea mai presus de orice“ până la a cere să fie deconectat de la aparate în caz că ar rămâne în stare vegetativă. Asemenea lui Odiseu, vârstnicul cursant își înfrânează pornirile sufletești. Cu o „aversiune față de a-și manifesta fizic afecțiunea“ conjugală, dând impresia prin aparenta răceală că „nu putea fi emoționat de nimic“, Jay înțelege bine purtarea celui care își regăsește căminul după douăzeci de ani. Descumpăniți de faptul că bărbatul deghizat „trădează prea puțină emoție în prezența femeii la care a încercat din răsputeri să se întoarcă“, studenții necopți dezaprobă „nevoia maniacală a eroului de a se reține“, abilitatea lui respingătoare de a-și ține în frâu impulsurile omenești“. Trecut prin viață, Jay le explică resortul psihologic al acestei atitudini rezervate: „Trebuie să vadă cu ochii lui dacă ea încă îi e credincioasă. […] O testează.“ Tot astfel, Jay se declară „impresionat de stăpânirea de sine“ a lui Odiseu când constată afecțiunea lui Telemah pentru porcarul Eumeu: …trebuie să-i fi fost greu să stea acolo și să se uite, în timp ce fiul lui se purta de parcă tipul celălalt ar fi fost adevăratul lui tată“. De fapt, îl înțelege pe Odiseu fiindcă a trecut prin încercări similare când Daniel și-a căutat mentori rafinați și sensibili, afectuoși și expansivi, „candidați mult mai potriviți la postul de tată“ decât propriul părinte rece și aspru.

Cei doi progresează pe măsura acumulării experiențelor. În adolescență, Odiseu a fost rănit înfruntând un mistreț la vânătoare. Cicatricea recunoscută peste ani de doică este simbolul vizual al unei acțiuni tinerești deloc tipice comportamentului său de adult“ definit prin precauție excesivă și reticență voluntară. Distanța dintre conduita sa uzuală și cea din scena vânătorii îngăduie comentariul: „Înseamnă că a învățat ceva în viață“. Fără a fi încheiat studiul latinei în liceu, Jay asistă la seminarul odiseic din sentimentul de a fi „lăsat o treabă neterminată“, ca om care-și resimțea responsabilitățile acut“. Convins că „niciodată nu e prea târziu ca să înveți“, cel care voia să finalizeze ce a început în școală merită să fie socotit pe deplin student, termen derivat din studium, „efort sârguincios“. Fratele lui Jay este de părere că mezinul său, mereu singur printre cărți în copilărie, a profitat de pe urma răgazului laborios: „…tot cititul acela i-a prins bine. A învățat ceva la viața lui“. Cunoștințele acumulate în sala de clasă și deprinderile vieții asigură buna evoluție a celor receptivi la instruire. Îndemânateci, inteligenți, în stare să se stăpânească și să învețe din greșeli, Odiseu și Jay pot fi desemnați în aceiași termeni. Lui Jay i se potrivește calificativul „bărbatul durerii“, înțelesul etimologic al numelui Odiseu. Convins că lucrurile importante pot fi dobândite doar cu efort, el capătă atributul personajului: „…și tatăl meu era un om al durerii“. Uneori apare un indiciu exterior al apropierii lor. Reticent la transformările prin care Atena își „împopoțonează“ favoritul înainte de a-l prezenta feacilor, Jay își schimbă aspectul când vorbește despre lucrurile mărunte aflate la baza gândirii asemănătoare a soților, trădate de subterfugiile Penelopei similare celor ale bărbatului ei. Admițând că epopeea „nimerise ceva corect“, că la baza căsniciei stau mici taine necunoscute chiar odraslelor, el „arăta mai mare și mai impresionant, oarecum ca Odiseu care se arată mai înalt și mai frumos atunci când Atena vrea ca el să învingă, să impresioneze“. Observând că în croazieră Jay își încântă tovarășii după ce la seminar a fost mereu ursuz, Daniel este surprins de varietatea chipurilor acestui individ „arțăgos și închis în sine“ care poate fi și o „persoană expansivă și fermecătoare“, un domn „afabil și hazliu cu străinii de pe o navă“. S-ar zice că Jay e vrednic să poarte epitetul definitoriu al lui Odiseu: „Poate că și Tati era polytropos“. m ereu circumspect, Jay pune la în – doială în sușirile lui Tele mah și aptitudinea sa de a progresa prin cunoaștere. La dezbaterea primelor patru cânturi ale epopeii, el contestă ideea comună că secțiunea ar reprezenta povestea educației unui fiu“. Oscilând inițial între timiditate și fanfaronadă, Telemah pare incapabil să afle ceva semnificativ despre Odiseu la Pylos și la Sparta unde adună încet toate zvonurile, bârfele și poveștile“ de la camarazii tatălui său. El nu culege roadele unei călătorii instructive, e de părere cârcotașul auditor al seminarului care „nu vede ce mare educație primește Telemah în acele cânturi“. Cum insistă Jay, tânărul rămâne un simplu executant al indicaților Atenei: Tot ce face e să îndeplinească ordine. Nu gândește deloc cu capul lui“. De fapt, în opinia lui, nici zeița nu acționează ca un „bun învățător“ care „nu-ți spune pur și simplu ce să faci sau ce să gândești“, ci „îți arată cum, îți explică“. Abia în finalul epopeii evoluția lui Telemah devine incontestabilă chiar pentru Jay care îi apreciază onestitatea de a admite că a lăsat arme la îndemâna pețitorilor: „E foarte impresionant că-și recunoaște vina. […] poate că acesta este climaxul temei educației lui. Își dovedește maturitatea prin asumarea responsabilității“. Problema instruirii se împletește cu cea a paternității. Formarea fiului pe măsura cunoașterii părintelui este una din temele majore ale epopeii, acceptă cel care discerne tainele poemului sub îndrumarea băiatului său. Descoperindu-l pe Odiseu, Telemah i se alătură. Tot astfel, Daniel se apropie de tatăl lui când află de la rude și prieteni detalii lămuritoare din trecut. Mereu invocată, asprimea lui Jay provine din înfruntarea pieptișă a greutăților vieții. Cel care a învățat singur să cânte preludii de Bach cu argumentul „sunt grele, dar asta e și ideea“ se poartă ca un „dur“ la spital unde luptă cu un atac cerebral. Uneori, rigoarea îl ajută să înțeleagă soluțiile epice la seminar. Un student regretă că Atena îl împiedică să se salveze pe cel mai cumsecade pețitor. Convins că „Dacă ai călcat strâmb, ai călcat strâmb. Nu există gradații“, Jay proclamă imperativul de a-i pedepsi pe vinovați indiferent de circumstanțele atenuante: „Duritatea lumii, știam, era cea care îi justifica propria justiție dură: aplicarea inflexibilă a unor standarde severe de onestitate și de performanță intelectuală lui însuși, prietenilor săi, nouă“. Cu timpul, Daniel pricepe că înclinația spre căile anevoioase a fost determinantă și în propria opțiune profesională: Resentimentele mele față de duritatea tatălui meu, de insistența lui că dificultatea era indiciul calității, că plăcerea era suspectă și travaliul lăudabil, mi se par acum paradoxale, dat fiind că bănuiesc că acestea au fost calitățile ce m-au atras de la bun început înspre studiul limbilor clasice“. Ceea ce părea să-l despartă pe tată de fiu îi reunește de fapt, constată cei care cercetează epopeea și pe ei înșiși. La clarificarea textului, Daniel aprofundează actul predării. Profesorul u admite ipoteza unui student că istorisirile spuse de Odiseu feacilor oferă replici la întâmplări din prima parte a poemului, fiind „povești scornite bazate pe lucruri reale pe care el le-a trăit“. La bilanț, Daniel își percepe obsesia ca interpretările absorbite de el în studenție să fie asimilate și de discipolii lui: „…privisem împotrivirile lor, eșecul lor de a observa ceea ce voiam să observe ca pe o problemă, mai curând decât ca pe o soluție – ca pe o cale de a vedea ceva ce eu nu observasem“. El revine și la altă sugestie inițial trecută cu vederea: istoria ciclopilor ar fi o „poveste despre ascultare“, despre cum „propria ta perspectivă afectează felul în care auzi lucrurile“. Fără a desluși vorbele lui Odiseu, Polifem „aude doar ceea ce vrea să audă“, ceea ce îi aduce sfârșitul. Rememorând intervențiile învățăceilor, Daniel își dă seama de obtuzitatea lui didactică, de atitudinea inflexibilă, cumva asemănătoare tendinței lui Jay de a respinge tot ce nu corespunde sistemului său de valori: „…mă văzusem, plin de vanitate, ca pe un Odiseu pedagog, care-i conduce într-o aventură palpitantă prin text, iar la final m-am dovedit a fi Ciclopul“. Precedată de avertismentul că demersul pedagogic este „plin de neprevăzut, cu mecanisme și efecte adesea misterioase atât pentru student cât și pentru profesor“, analiza felului cum s-a desfășurat cursul practic se încheie cu remarca: „Nu știi niciodată cu adevărat la ce va conduce procesul educării; cine va asculta și, în anumite cazuri, cine va preda“. Asemenea tatălui, Daniel are de învățat, în plan personal și profesional, din descifrarea aventurilor lui Odiseu și Telemah.

Rigidul Jay acceptă până la urmă că „poți trăi toată viața crezând în ceva, și apoi ajungi într-un punct în care realizezi că te-ai înșelat total“. El comentează astfel declarația lui Ahile din infern că a greșit alegând faima în locul siguranței. După ce a renunțat la o viață lungă pentru una scurtă și plină de fală, cel mai brav dintre ahei sfârșește prin a contesta valorile eposului războinic. Eroul Iliadei, poem care „glorifică strălucirea întunecată a morții premature“, îi spune eroului Odiseei, poem care „glorifică dorința precumpănitoare de a supraviețui“, că până și traiul în servitute este mai bun decât slava postumă. Ca urmare a schimbării de mentalitate, „parcă Iliada i-ar spune Odiseei: Ai câștigat!“. Dând altă accepție termenului, Odiseea pune în lumină comportamentul unui erou într-o lume lipsită de războaie. Centrată asupra unui ins renumit prin stratageme ingenioase mai mult decât prin temeritate, Odiseea imaginează „cum ar arăta eroismul supraviețuirii“. Mult timp sceptic la ideea că Odiseu ar fi un erou autentic, Jay sesizează complexitatea noțiunii de eroism după ce capătă de la fiul său lămuriri privitoare la geneza, compoziția ori posteritatea epopeii. În același timp, Daniel învață să asculte și pricepe că vechea imagine reducționistă despre tatăl său, rod al cunoașterii lacunare, nu îi surprinde polivalența.