Ion Pillat – 130 de ani de la naștere

Deși poet, Ion Pillat era un spirit pozitivist și chibzuit, care își trata opera cu deosebită grijă și acribie, dovezi stând numeroasele planuri succesive de organizare a producției sale lirice, eforturile de orânduire optimă a manuscriselor volante, precum și notațiile de pe acestea și indicațiile olografe de pe volumele princeps. Este motivul pentru care a putut, fără prea mare trudă, să își alcătuiască ediția definitivă în trei volume din 1944, ce adună aproape toate textele scrise de-a lungul întregii vieți. Cu toate acestea, o cercetare comparatistă îndelungată a volumelor și manuscriselor pillatiene din diverse fonduri și a periodicelor din epocă a scos la iveală, dincolo de numeroase variante, o serie de piese, majoritatea aparținând creației timpurii, neincluse iciodată în volum, de care poetul fie a uitat, fie pe care le-a crezut pierdute. Am putea lua în considerare și posibilitatea omiterii unora dintre ele, cu bună știință, din varii motive, cel dintâi putând fi acela al repudierii după criteriul valoric. Înclinăm totuși spre primele motive enunțate, judecând după cuprinsul primului volum al ediției de autor, ce include versuri eterogene ca factură și realizare artistică, asumate însă cu naturalețe ca poze ale diverselor stadii ale evoluției sale spirituale și poetice. Poeziile pe care probabil le credea pierdute se aflau risipite prin scrisorile din adolescență trimise rudelor și fetei îndrăgite la acea vreme, Florica Rosetti. Acestea au fost recuperate (din păcate nu întotdeauna cu atenție la transcrierea fidelă după original) de Aurel Martin, într-un grupaj selectiv din „Manuscriptum“ (nr. 3/decembrie 1973), apoi de Cornelia Pillat în volumul Ion Pillat, Scrisori (1898-1944) (Ed. DU Style, 1998). Migăloasa muncă de verificare și sistematizare a manuscriselor din fondurile Muzeului Național al Literaturii Române și Bibliotecii Academiei Române ne-a fost răsplătită prin descoperirea unor poezii inedite datând din prima etapă de creație, iar din parcurgerea „milimetrică“ a publicațiilor frecventate de cântărețul Floricăi au rezultat alte piese necunoscute, rămase în paginile unor reviste și scăpate din cine știe ce pricini la inventarierea făcută de cercetătorii de până acum ai operei pillatiene. Sunt poezii care bănuim că au scăpat și memoriei autorului.

La împlinirea a 130 de ani de la nașterea acestuia, propunem cititorilor României literare un grupaj format din cele mai interesante piese descoperite, datările cărora indică jaloane importante din evoluția liricii lui Ion Pillat. Primele trei (Mie, [Amurgul moare jos în vale], [Străin plecam de-acasă…]) se găsesc la cota BAR 4595, într-un manuscris ce cuprinde, pe lângă câteva traduceri mai târzii, șaptesprezece poezii originale compuse între 1905-1912, majoritatea incluse de Ion Pillat de-a lungul vremii, în cicluri precum Cântece din trecut, Casa Amintirii, Trecutul viu sau Cântece de demult. Cea dintâi, intitulată Mie, este datată „18 Oct. s.v. 1910, la București“, celelalte două nu sunt datate și nu poartă titlu, în dreptul lor poetul notând la un moment dat cifrele romane IX și respectiv X, probabil în vederea alcătuirii unui prim cuprins al volumului Casa Amintirii, proiect preconizat și anunțat editorial pentru 1912, însă nematerializat. Din cele risipite în periodice, Lui Nefi a apărut în „Revista idealistă“, nr. 3, martie 1914, fiind datată „1910“, cel căruia îi este închinată, ef ī, fiind pseudonimul unui poet turc din perioada otomană, pe adevăratul său nume Ömer (cca. 1572-1635), autor de divanuri compuse din kaside și gazeluri. Autumnus sacer, fără dată de compunere specificată, a fost publicată în „Ideea europeană“, nr. 58, 16-23 ianuarie 1921, tot în aceeași revistă, dar în nr. 84, din 15-22 ianuarie 1922, văzând lumina tiparului și În via de pe Argeș, datată „Florica, 1921“. Femeie, nedatată, a fost publicată în paginile „Vieții literare“, nr. 73, din 11 februarie 1928, iar Metamorfoză, de asemenea edatată, în paginile numărului special de Anul ou (7 ianuarie 1942) al efemerei publicații săptămânale „Galeria“.

 

Mie
Foşnea sub pasu-mi frunza căzută
rând pe rând,
Îmi foşneau anii-n suflet şi-n minte
al meu gând.
Pe dealuri cu amurgul pierise toamna toată,
Şi resimţeam mai vie ca viaţa vremea
moartă…
Atunci pe lângă mine mergând cu pasul
meu
D-odată am zărit un om – Mi-a zis: „Sunt Eu,
Icoana întrupată de tine… Nu te mire
Că astăzi din trecut reviu.“ A lui privire
Ţintită mă-nfioră şi straniu-am priceput
Că eram însumi Eu acel necunoscut:
– Flăcăul ce fusesem, pierdut în mândre
vise –.
De spaimă vrui să strig, să chem,
dar el îmi zise:
„Degeaba,… poţi de toate să scapi.
De tine însuţi
Cum vrei? Nebun bătrân, de groază
sunt umpluţi
Şi creierii şi ochii-ţi. De ce? Privind la tine
Tu stai! Ori simţi, târzie, că judecata vine,
Şi anii te apasă ca lespezi un mormânt.“ –
„Mi-e frig.“ rostii, dar slova mi se pierdu
în vânt,
Şi el vorbea şi vorba-i parcă din fundul zării
Venea. Mă biciuia ca valurile mării
O stâncă părăsită – Zicea: „Am semănat
Sămânţa mea de doruri, de vise… am aruncat
Întreaga mea nădejde, dorinţa de mai bine,
În ţarina ta stearpă… Căci unde sunt în tine?
Nu-i văd… nu văd o roadă, o singură.
Oh! Ce-i
Durerea ta pe lâng-a mea! Te urmăream.
Ce vrei –
Nădăjduiam că poate va înflori odată
Iubirea ce pusesem în tine altădată;
Şi mă gândeam: Aşteaptă – desigur ea va fi
Cea mai frumoasă floare…“ I-am zis:
„Nu mai vorbi…
Nu mai vorbi…“ Dar glasul urmă
ca un vultur
Ce sfâşie o pradă: „Bătrâne, vezi, îţi jur
Când pricepui că moartea pândeşte,
că-i aproape,
Că noapte ai în suflet şi umbră ai
sub pleoape,
Şi totuşi al tău gând e sterp, urât şi mic,
Şi că nu vei lăsa când vei pleca în dric
– A doua oară mort, căci ai murit o dată –
Nimic…“
„Mi-e frig!“ strigai. Atunci pe cer d-odată
Se făcu o lumină şi prin crengile rari
Se strecură o dungă de lună din stejari,
Şi iarăşi eram singur cu toamna
ş-al meu gând.
Foşnea sub pasu-mi frunza căzută
rând pe rând.

[Amurgul moare jos în vale]
Amurgul moare jos în vale
Şi mieii-n turmă se cobor.
Un ciobănaş păşind agale
Tainic doineşte-n urma lor.
De la cules de mure vine
O fată mare cu-n urcior.
L-a auzit după coline,
Grăbeşte pasul spre izvor.
Colo-n răscruce, la zăvoi,
S-au întâlnit – Mieii s-adapă
Şi ea cu pumnii amândoi
Îi dă râzând cu hohot apă.

[Străin plecam de-acasă…]
Străin plecam de-acasă… Prin ramurile
lungi
Îşi strecura amurgul cele din urmă dungi
– O mângâiere parcă sădită-n drum
pustiu –
Toamna înflăcărase tot codrul arămiu
Şi frunză după frunză se desprindea tăcut.
D-odată mă-nfioră ceva necunoscut
Ca pulberea de raze cernută de o stea
Simţii că se destramă întreagă viaţa mea,
Cum dor, dar nici durere, în ea
nu mai încape
Cum piere: o icoană de nor plutind pe ape
În vremea pururi nouă, deşi făr’ de-nceput
Şi frunză după frunză se desprindea tăcut.

Lui Nefi
Cântăreţ, pe vremuri, al Primăverii
Zboară fulgii de zăpadă
Pe câmpii se plânge vântul;
Primăvara însă, pradă
Zace-n cartea ta, Nefi.
Ai putut cu glas de graur
Prinde pururi trecătoarea
Ferecată-n slove de-aur
Doarme ca-n poveşti acum.
Poate fost-a scris de lege
Eu să fiu menitul mire.
Zeu puternic să dezlege
Vechiul hrisov iconit.
Re-nviază trandafirii;
În avuzuri apa joacă;
Nori uşori împing zefirii,
Nori de flori pe ramuri cad.

Autumnus sacer
Pe lacul din grădină cad în lună
Foi galbene, foi roşii, foi târzii,
Se leagănă, se risipesc, se-adună,
Ne iau în hora lor pe-alei pustii.
Primeşte paşii mei de humă, Doamne,
Şi paşii care-mi calc-alături lini,
În templul celei mai suave toamne,
Cu îngeri chaldeeni şi zei elini.

În via de pe Argeș
Pe drumurile serii porneşte gândul plâns
Şi-n pietrele-ndoielii el cizmele lui
sparge-ş.
Dar cu-o sforţare-ajunse în via de pe Argeş
Şi creştineşte via la pieptul său l-a strâns.
Un foişor cu ţigle albastra zare-o-nchide
Şi, cum i-atârnă viţe de iederi de la jgheab,
Eu parcă-mi văd bunica cu pas mărunt şi slab,
Mişcându-şi pe cărare boneta ei cu bride.
Un tropot scurt se duce sub ulmi
pe cerul roş
Şi-apoi un altul, iute, în nori de praf
urmează.
O, vremi de-odinioară, o, ţara mea vitează,
O, zdrăngănit de cobză, o, Tomă Alimoş!

Femeie
Pe-omătul patului deschis,
Întinsă-n rochie albastră,
Căzuşi rănită din ce vis,
Femeie, pasăre măiastră…
Ştiu bine perna de te-a prins,
O clipă doar te ţin de pană –
Dar lasă-ţi capul tău învins
De înger, trupul de gitană,
Pe pieptul meu şi azi ca ieri
Bolnav de dorul de vecie,
Vecia mea de nicăieri
S-o aflu-n visul ce-o să vie.

Metamorfoză
Cum? Doamna bătrână, tăcută şi gravă,
Privind cu ochi turburi prin ochelari,
Să fie fetiţa cu faţa suavă,
Cu ochi de căpriţă şi râs de cleştar?
Cum? Doamna bătrână, ce-şi drege cafeaua
Şi face pasienţe până târziu,
Să fie aceeaşi cu rânduneaua
Ce-şi prinse cuibul în dudul pustiu?
Dar nu, nu se poate! Târându-şi păpuşa,
Fetiţa nebună va reveni –
Peruca, boneta cădea-vor, şi tuşa:
Bucăţi-bucăţele ca vechi jucării.