Modelul Burebista în „epopeea națională”

Aveam lucruri mai bune de făcut așa că n-am văzut la sală nici Dacii, nici Burebista, ici Mihai Viteazul, nici Un comisar acuză și nici alte – multe – filme care serveau propagandei comuniste. La unele din ele am mai tras cu ochiul, din curiozitate, când erau programate la televiziune: m-am convins că mefiența mea fusese perfect îndreptățită. Citind acum cartea istoricului Bogdan Jitea Cinema în RSR. Conformism și disidență în industria ceaușistă de film (Polirom, 2021) văd cât de departe au mers mistificările în filmele „istorice“, cu complicitatea slugarnică a scenariștilor și a regizorilor. Știm bine, realizarea „epopeii naționale“ a fost o importantă sarcină de partid căreia Ceaușescu însuși îi acorda o atenție deosebită. Pentru a-l mulțumi pe Conducătorul suprem, cineaștii comit anacronisme și falsuri grosolane, marile figuri ale trecutului fiind de fapt un pretext pentru glorificarea secretarului general al partidului. Reprezentarea lui Burebista este, în acest sens, simptomatică. În filmul din 1980 (regia Gheorghe Vitanidis, scenariul Mihnea Gheorghiu) mesajul subliminal, notează Bogdan Jitea, viza punerea în evidență a „superiorității civilizației dacice, comparabilă cu cea grecească sau cu cea romană“. În scenariu a fost introdus și Spartacus, despre care se spune că ar fi fost înviat din morți de către Zamolxis, sugestia fiind că Burebista e urmașul – simbolic – al legendarului gladiator. Regatul lui Burebista este înfățișat ca având un grad înalt de civilizație, economia e înfloritoare, iar oamenii sunt liberi, nu există sclavi. Moralitatea dacilor este ireproșabilă, spre deosebire de moravurile decadente ale romanilor și ale altor popoare, Burebista hotărând chiar ca supușii săi să se abțină de la vin ! Regatul lui Burebista este o „oază de libertate“, războaiele pe care le poartă regele nu sunt de cucerire, ci de eliberare. În plus, Burebista e un om cultivat, știe grecește, discută pe teme filozofice. Bogdan Jitea citează această replică a personajului, care mi se pare fabuloasă: Sunt ca o scoică ce ar vrea să cuprindă în ea tot vuietul mării, cu toate tainele ei“. Ce mai, poezie curată… Deceneu, preotul cultului lui Zamolxis, este la înălțime: e un erudit, știe chiar să prevadă o eclipsă. Cu atâtea calități, nu e de mirare că Burebista inspiră sentimente de profundă admirație. Vercingetorix trimite un sol și îl omagiază pe cel care a întemeiat „cel mai mare imperiu din istoria marelui neam al tracilor“, regele Critas îl numește „marele rege Burebista, fiul Soarelui“, Cezar însuși vede în regele dac un „lup bătrân“, misterios „arhitect al tuturor coalițiilor împotriva Romei“. Pe de altă parte, despre Cezar se vorbește în bătaie de joc (cu trimiteri la presupusele lui practici homosexuale), Roma e un spațiu al desfrâului moral încât nu e surprinzător că un roman „fuge“ în Dacia, scârbit de imoralitatea în care se complac compatrioții săi. Doar în filmele mai vechi, Dacii și Columna, romanii (nu toți) sunt prezentați într-o lumină mai favorabilă, ceea ce legitimează conviețuirea lor cu populația autohtonă. Modelul este aplicat și în alte producții din „epopeea națională“. Mihai Viteazul (1971, regia Sergiu Nicolaescu) abundă în mistificări, la fel Buzduganul cu trei peceți (1977, regia Constantin Vaeni). Mihai e un vizionar, el știe că unirea celor trei principate este o necesitate istorică. Străinii îl admiră și îl invidiază, Sigismund spune despre el că e „viteaz ca Ahile și șiret ca Ulise“, considerândul un „Alexandru Macedon al creștinătății“. Scenaristul Titus Popovici îl face pe Mihai să vorbească precum Cațavencu: „Nu-mi pasă mie de Europa. Ce a făcut Europa când eu eram la greu?“. Xenofobia, arată Bogdan Jitea, este omniprezentă: străinii sunt dușmanii care ne vor răul și care e agresează, adesea cu complicitatea unor trădători (de regulă, niște boieri) din interior. În Vlad Țepeș (1979, regia Doru Năstase), sașii din Brașov sunt cei care, din răzbunare, au inventat și răspândit mitul lui Dracula ! În fine, filmele care îl evocă pe Ștefan cel Mare adună toate clișeele posibile, unul din ele, Frații Jderi (1974, regia Mircea Drăgan), conținând o secvență extraordinară, o capodoperă a kitsch-ului patriotard: apariția lui Ștefan, călare, anunțându-și succesorul, declanșează un asemenea entuziasm încât o femeie din mulțime are o naștere spontană. Aceste glorioase figuri ale istoriei neamului – și Burebista, și Ștefan, și Țepeș, și Mihai – se bazează, pentru a-și atinge nobilele idealuri, pe o solidă rețea de informatori formată din patrioți adevărați. Ficțiunea din filme își avea, aici, corespondentul în realitate: sectorul cinematografic era împânzit de informatori, iar unii cineaști se turnau reciproc cu sârg. Bogdan Jitea, care a făcut cercetări și în arhivele CNSAS, ne oferă date concludente: în 1985 erau 329 de „surse“, distribuite în diferite zone (producție, difuzare, personal administrativ etc.). Securitatea era nemulțumită fiindcă din 60 de regizori doar 9 erau „surse“ (adică, totuși, 15%). La „Sahia“, din 15 „surse“ doar 3 regizori (adică 20%), iar din cele 88 de „surse“ din sectorul producției cinematografice doar 40% erau implicate efectiv în producția de filme. Minusurile cantitative erau compensate de calitatea turnătorilor: Paul Anghel se autodenunța că o piesă a sa a devenit, în regia lui Mircea Daneliuc, subversivă politic, Elisabeta Bostan (da, cea cu Veronica !) era o turnătoare consecventă și redutabilă, alte surse pe care nu am cum să le identific dovedesc mult profesionalism în delațiunile lor. Și pentru că printre criticii de film numărul surselor era și el nesatisfăcător, colegi ai regizorilor se ofereau bucuroși să fie și exegeți: „Eventualele ‘șopârle’, involuntare la Săucan, erau decodificate tot de colegii cineaști, care le transmiteau cenzorilor“. Hotărât lucru, epopeea națională nu putea fi realizată fără aceste acte de înalt patriotism.