Câte forme de rasism există?

Unul singur – rasismul. Și este odios. Numai că se încearcă acreditarea ideii că, în vreme ce practicat de albi împotriva negrilor rasismul este odios, practicat de negri împotriva albilor este pasabil, dacă nu chiar un răspuns legitim al civilizației dat barbariei. Sunt la modă chiar „subcategorii“ ale rasismului. Una dintre ele este rasismul practicat de albi împotriva albilor în numele negrilor, pentru a face „dreptate“ acestora din urmă. O fotografie – doi părinți albi; între ei, fetița lor. Albă și ea. De gâtul fetiței, în vârstă de șase ani, atârnă o bucată de carton pe care se poate citi WHITE, PRIVILEGED, ASHAMED (ALBĂ, PRIVILEGIATĂ, [mi-e] RUȘINE). Cum se va simți peste zece-cincisprezece ani fetița de azi, uitându-se la această fotografie? Aruncată la groapa de gunoi de propriii ei părinți sau mândră că este unul din primele produse ale „marii vindecări rasiale“? Oricare va fi răspunsul, este vorba despre o tragedie. După Olanda, unde s-a renunțat la serviciile prozatoarei Marieke Lucas Rijneveld pentru traducerea discursuluipoematic The Hill We Climb, citit de Amanda Gorman la Inaugurarea președintelui Joe Biden, a urmat Spania. Vina principală a olandezei era că este albă. Editura spaniolă Univers îi încredințează lui Victor Obiols traducerea poemului lui Gorman în catalană. După predarea traducerii, reputatului tălmăcitor din Shakespeare și Wilde, editura îi comunică rezilierea contractului. Motivul? „Wrong profile“. Adică? „Nu au pus la îndoială calitățile mele [de traducător]“, declară Obiols, „dar mi-au spus că se uită după un profil diferit: femeie, tânără, activistă și, de preferat, negresă.“ Dar dacă nu am dreptul să traduc un poet pentru că e vorba de o femeie, tânără, negresă, o americancă a secolului 21“, continuă Obiols, „atunci n-am dreptul să traduc nici Homer, pentru că nu sunt un grec din secolul opt î.Hr. Sau nu aș fi avut dreptul să traduc nici Shakespeare, pentru că nu sunt un englez din secolul 16“. La începutul lunii trecute, mediile de informare în masă americane vuiau de un incident căruia îi căzuse victimă Amanda Gorman în ziua de 7 martie – racial profiling. Poeta a relatat că, întorcându-se acasă, a fost oprită și chestionată de un paznic (security guard) căruia prezența ei în locul respectiv i s-a părut suspectă. Întrebarea pe care nu îndrăznește să (și-) o pună o societate scăldându-se în ipocrizie, darmite să i-o pună Amandei Gorman, este „Dar racial profiling este acceptabil în cazul albilor, fie ei traducători albi sau farmaciști albi în halate albe?“ Imaginea tinerei poete-activiste purtând, necondiționat, într-o mână ramura de măslin a reconcilierii și în alta porumbelul păcii, amândouă în scopul vindecării unor răni rămase deschise prea multă vreme, trebuie revizuită în pofida zecilor de titluri hiperbolice care ne anunță că Amanda Gorman a și îndeplinit miracolul vindecării unei națiuni bolnave – Shannon Luders-Manuel: The Poet Who Healed a ation. Poeta-activistă mărturisește că pentru ea vindecarea, reconcilierea și pasul spre un viitor mai bun, spre unitate, presupun precondiții: „Pentru mine, unitatea fără simțul dreptății, egalității și corectitudinii este doar o mentalitate toxică, tipică gloatei. Unitatea care de fapt ne poate îndreapta spre viitor înseamnă acceptarea diferențelor – le îmbrățișăm și contăm pe această diversitate. Nu ne îmbrățișăm fără a întreba de ce o facem. Este unitate cu scop.“ Ce fel de acceptare a diferențelor rasiale, ce fel de îmbrățișare există acolo unde sunt eliminați traducătorii prin racial profiling? Care este „scopul“ unei asemenea „unități“? Mesajul poetei-activiste este unul al includerii sau al unei noi excluderi? Amanda Gorman ar fi trebuit să fie cea dintâi în a denunța asemenea decizii, pentru a nu fi bănuită că una vorbește, alta fumează. Că nu a auzit de vorba lui Arghezi, e sigur, dar să nu știe că „Two wrongs don’t make a right“, ar fi îngrijorător; mai ales pentru o activistă. Sau, mai știi, poate chiar nu-i pasă ce fumează.