A câta oară, despre Cenzură

Constatăm aproape zilnic precaritatea cunoștințelor culturale în societatea contemporană. Nu numai românească. Zilele trecute, mai mulți parlamentari, luați la întrebări de jurnaliști, confundau estul cu vestul, nu știau cine a scris Enigma Otiliei (o fi Cezar Petrescu, o fi Camil Petrescu?!) și nici cu ce s-a ocupat Dinu Lipatti. Asta, când se lăsau convinși să răspundă, fiindcă destui erau de neînduplecat, între care o jună de nici 30 de ani, care îi spunea precipitată reporterului că se grăbește la plen și că, pe cale de consecință, -are timp să-și aducă aminte. În aceste condiții, ce ar fi răspuns inculții noștri reprezentanți dacă ar fi fost întrebați despre Cenzură. Unul din cele mai importante fenomene din cultura Epocii de aur. Probabil că n-ar fi răspuns nimic. Sau ar fi spus vreo trăznaie. Un prieten, profesor de literatură ca și mine, le vorbea studenților lui despre cenzura cărților în regimul trecut. O jună copilă l-a întrebat: „De ce nu foloseau scriitorii internetul?“ Fără comentarii. Mă întreb de oarece vreme, cu aceeași candoare ca a parlamentarilor supuși la tortură de jurnaliști: ce-i de făcut? N-am altă idee decât aceea de a mă încăpățâna să fac pe dascălul și de a bate apa în piuă pe aceleași teme pe care școala ar trebui să le bage definitiv în capul elevilor, în așa fel încât, odată deveniți adulți, să nu se facă de râs, precum parlamentarii cu pricina.

Așadar, ce a fost Cenzura comunistă? O Cenzură ca altele în istorie sau una fără precedent? Într-o carte de acum mulți ani, Adrian Marino e de prima părere, cei mai mulți comentatori, autori de studii pe tema Cenzurii, cred în specificitatea fenomenului în comunism. Eu însumi sunt de părerea celor din urmă. Argument esențial: numai în comunism, Cenzura a avut caracter instituțional. Instituția ca atare s-a născut în România în 1949 și a fost desființată în 1977. Două precizări: în fond, sub diferite forme, Cenzura a existat și după 1977, cu alte cuvinte, în toate regimurile comuniste; și niciodată instituția -a fost numită pe numele ei firesc, adică Cenzură. Am putea discuta ambele caracteristici, care ne fac, o dată mai mult, să-l contrazicem pe Adrian Marino.

În ordine istorică, Cenzura n-a fost aceeași de-a lungul a patru decenii de comunism. În România putem identifica trei etape principale în „evoluția“ fenomenului. Prima: 1949-1964. A doua: 1964-1971. A treia: 1971-1989. Cea dintâi este o etapă foarte strictă ideologic. Ideologia este inspirată de tezele liderului Cominform, Andrei Jdanov. Ceea ce este interzis este în mod clar distinct de ceea ce este permis. Iar ceea ce este permis este obligatoriu. Am putea alcătui două coloane, ca la bilanțuri, fie că e vorba de principii generale, fie de teme și de motive, fie de procedee stilistice. Toate conceptele literare sunt conotate ideologic, altfel spus reinterpretate în conformitate cu jdanovismul. Niciun concept nu mai e „inocent“. ormal este să considerăm că realist, naturalist,idilic, dintre conceptele literare, precum și progresist, conservator, reacționar, burghez, capitalism, socialism, dintre conceptele politice, se cuvin folosite în sensul lor propriu, fără a le atribui un înțeles suplimentar și tendențios. Jdanovismul le colorează diferit, acceptându-le pe unele, progresist, socialist, realist, refuzându-le pe altele, reacționar, naturalist, și opunându-le pe unele altora. În aceste condiții, judecata de valoare e periclitată de maniheismul ideologic. O operă idilică nu poate fi considerată valabilă, nici dacă aparține lui Teocrit. Realismul n-ar produce aceleași valori dacă nu e socialist, ci doar burghez. Și așa mai departe. Ideologia nu numai împarte lumea literaturii în două tabere, dar scoate masiv din scenă concepte și expresii ținând de religie, istorie, politică, sociologie. De pildă, întreaga sferă a noțiunii de regalitate. La începutul anilor 1980, câteva frumoase albume consacrate bisericilor pictate din Bucovina u aveau pe copertă imaginea Voronețului sau a Suceviței, nici cuvântul biserică: cititorul era informat că albumele conțin monumente. Mutarea unor biserici de pe amplasamentul originar era prezentată în ziare ca o performanță inginerească în materie de patrimoniu monumental. Domnitorul Ion Vodă cel Cumplit era rebotezat Cel Viteaz. Iar Mircea cel Bătrân, rebotezat cel Mare. A doua etapă este una de relativă relaxare. Cauza a fost mai puțin literară, cât politică. Antisovietismul promovat de Dej în ultimul lui an, presiunea destalinizării după Raportul lui Hrușciov de la Congresul XX al PCUS și ascensiunea fulminantă a lui Ceaușescu au obligat regimul să se destindă în oarecare măsură. Relaxarea cenzurii a fost unul din efecte. Generația mea a avut șansa istorică de a debuta în noile condiții. Realismul socialist a dispărut, exprimarea critică a fost liberalizată în bună măsură, moștenirea culturală“ n-a mai fost restricționată, traducerile din interbelici și contemporani au invadat piața, ceea ce a făcut ca Cenzura să închidă măcar un ochi. Până să intre în adormire, va mai avea nevoie de două decenii. Distanța de la ideologicul dominant în anii 1950 la libertatea, fie și parțial controlată, din anii 1970-1980 este remarcabilă. Cenzura -a dispărut, dar a făcut un pas considerabil înapoi.

Tezele din iulie 1971 au avut scopul de a pune capăt „liberalismului“ din deceniul precedent. Cenzura s-a retrezit la viață. Dar, exceptând toamna lui 1971, când se părea că am recăzut în anii 1950, lucrurile nu s-au schimbat esențial. Raportată la etapa dintâi, Cenzura a pierdut aproape în totalitate natura ideologică. Aici e un mare paradox. Laxismul din etapa imediat anterioară nu era doar ideologic, ci așa zicând multilateral. După 1977, ideologicul pierde teren aproape complet. Puseele naționaliste ale regimului, sub forma bunăoară a protocronismului, s-au dovedit incompatibile cu stângismul ideologic. Asta a creat o anumită confuzie, accentuată de desființarea instituției Cenzurii în 1977. Cenzura a intrat pe mâna șefilor de publicații și edituri. Ei aveau acum ștampila cu B(unul) de T(ipar). Dar ei nu erau cenzori cu adevărat. Paul Georgescu glumea (una din ultimele lui glume) spunând că nu e posibilă Cenzură fără cenzori. Din generală, Cenzura devine acum punctuală, ocazională, șovăitoare, tocmai din lipsa unor criterii ideologice clare. Această schimbare la față a fost și bună, și rea. Teama noastră de a ne confrunta din nou cu puternica instituție din anii 1950 s-a dovedit, din fericire, exagerată.