La mare în anii 1930 de Corina Ciocârlie: Briza mării (II)

Anii trec, faleza se metamorfozează, spiritul vilegiaturii rămâne intact. Fred Vasilescu face, în dormitorul Emiliei, inventarul loisir-urilor căutate dintotdeauna de bucureșteni pe malul mării: înotul, prăjitul la soare apreciat de fetele tolănite pe șezlonguri „ca niște ‘girls’ de operetă“, partidele de bridge, jazz-ul, dansul, flirtul la care se dedau zi și noapte „băieții teribili“ ai Movilei, ieșirile cu automobilul – precum cea inițiată de Mouthy, zănatica de 15 ani care „vrea să vadă cămile, pentru că auzise că întrun sat, în jos, țăranii ară în loc de cai și vite cu cămile“. Tabloul e completat, simetric, de scrisorile bietului Ladima, cu activități mai puțin exotice, total lipsite de interes din perspectiva destinatarei: „După ce facem câte două ore sudații, ne întâlnim la plimbare pe cheiul lacului, ca să zic așa, care e promenada locală. (…) Mâncăm într-o baracă mare verde, asortată ca orice restaurant mare din București. Un lăutar și un țambalagiu ne cântă și la prânz și seara. Pe la 6, cei care n-au plecat la mare cu bacul, jucăm table în fața cafenelei, sau șah…“ Briza mării e, la urma urmei, singurul nu mitor comun între reu maticii veșnic ne mul țumiți, ca Ladima, și spor tivii în căutare de senzații tari, ca Fred. În rest, doar discriminări și opreliști de tot soiul, făcute să le reamintească uitucilor că lumea e împărțită, chiar și sub soarele dogoritor din luna lui Cuptor, în bogați și săraci, învingători și învinși. Moda nudismului la Techirghiol-Movilă – unde „băile reci“ în lac au „despărțăminte pentru dezbrăcat, deosebite pentru bărbați și femei“, iar un gard de uluci, prelungit câțiva metri în apă, separă „cele două imperii ale goliciunii totale“ – îi oferă lui Camil Petrescu ocazia de a constata cât de falsă e ideea „evadării“ în natură. Deși în lac orice segregare încetează, iar privirile aruncate spre mal dezvăluie „viziuni de paradis“ ale corpurilor despuiate, seara aceiași bărbați vor dansa cu aceleași femei – de-acum lipsite de orice mister – cu aceleași sentimente ca la orice bal simandicos. Altfel spus: „Transpusă la altă scară, viața dintr-o stație de mare e absolut la fel cu viața corespunzătoare de la oraș: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese, admirație, emoție, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic așa.“

În Patul lui Procust, întreaga galaxie estivală gravitează în jurul hotelului Popovici, unde pensionarii cu nume aristocratice „și-au reținut camerele cu un an înainte“, iar o mulțime de gură-cască, privitori „ca la teatru“, comandă vin sau cafele la una din mesele abandonate după cină de cei plecați într-o expediție nocturnă cu mașina: „Ba unii priveau și de afară, peste gardul viu. Mai ales că în vara asta venea uneori seara, de la Constanța, să ia masa aci și uneori dansa principele Nicolae.“

O nuvelă a lui Mircea Eliade, Ghicitor în pietre, are drept protagonist un tânăr diplomat, Alexandru Emanuel, care petrece și el mai multe zile la Movilă înaintea unei misiuni importante – ultima, poate, înaintea războiului iminent. Aici face cunoștință cu Beldiman, fost marinar și paznic de far la Tuzla, care a deprins meșteșugul citirii în pietre. Peisajul, minimalist, ia forma unui dâmb „unde nisipul se amesteca cu lut și printre pietre creșteau mărăcini cu palide flori albastre“. Figuranții, ieșiți parcă dintr-o fotografie a lui Jacques Henri Lartigue, sunt vilegiaturiști cu halate de baie pe umeri, pantofi de tenis și pălării de pânză aducând a berete de marinari. Atâta doar că la Mircea Eliade, pretinsul joc de-a vacanța nu e atât o paranteză binevenită, cât o prelungire a misterelor Bucureștiului transportate pe malul mării, așa cum vântul transportă până pe dig frânturi de muzică de jazz de la restaurantul lui Vidrighin. Cu macferlanul îmbrăcat peste costumul elegant, Emanuel vrea să ia o mașină spre Tuzla, unde speră să-l întâlnească pe Beldiman, dar se răzgândește și pleacă la Constanța, unde-l așteaptă Alessandrini cu niște prieteni artiști, sosiți de la Balcic cu iahtul. „Trebuie să plec. Am autobuz la opt dimineața“, se scuză diplomatul. „Ce te-a apucat? Nu ți-am spus că mergem cu toții la Balcic?“ se miră Alessandrini. „Imposibil!“, vine răspunsul. „Am cameră angajată la Movilă. Mai am de stat doar o săptămână. Apoi la București, la datorie…“ Agitația continuă a personajelor e o tentativă – zadarnică, firește – de a dejuca planurile destinului, care pot lua forma unui ordin de concentrare ori a unei telegrame venite de la tribunal. Una peste alta, dincolo de dâmbul cu mărăcini și farul de la Tuzla se aud, insistent, zgomotele orașului. Emanuel, ca un citadin cultivat ce este, cumpără cărți de la Constanța, răsfoiește absent reviste, fumează cu sete, anunță că pleacă în misiune la Stockholm. Mai mult, ajuns pe plajă cu intenția de a citi dintr-un roman cu titlu sugestiv – Drum pe ape –, constată că nu poate urmări firul poveștii: „Nu știu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip și am închis ochii. Și deodată, m-am văzut pe o stradă pe care o știu eu la București, în plină iarnă, și am văzut o fată căzând. Era o femeie tânără, cu un palton albastru-închis și un beret, și, când a căzut, i s-a desprins beretul și a alunecat pe trotuar.“