Masacrul de la Paris, ultima piesă a lui Christopher Marlowe, a avut premiera în data de 30 ianuarie 1593 la Teatrul The Rose, în interpretarea Oamenilor Lordului Strange (Ferdinando Stanley, viitorul conte de Derby asasinat în aprilie 1594), trupă din care, la data aceea, făcea parte și Shakespeare. Registrul de încasări al lui Philip Henslowe, patronul teatrului, menționează o sumă comparabilă cu aceea generată de un alt mare succes al scurtei stagiuni din iarna 1592–1593, Titus Andronicus, de George Peele și… W. Shakespeare. Apoi, piesa s-a mai jucat de zece ori în intervalul 19 iunie – 25 septembrie 1594; a fost reluată în 1598 și 1601, când textul fusese cumpărat de către marele actor Edward Alleyn. Ulterior, avea să intre într-un con de umbră, în parte și din cauza ordonanței prin care regele Iacob I interzicea reprezentarea scenică a unui regicid. Următoarea ei montare a avut loc tocmai în 1940, la Yale. Avea să fie redescoperită de către publicul larg în 1985, când a figurat în repertoriul lui Royal Shakespeare Company, și în 1993, grație unei versiuni radiofonice difuzate de canalul BBC Radio 3. Această piesă a lipsit din volumul Christopher Marlowe, Teatru (Editura Univers, 1988), ca, de altfel, și prima piesă a lui Marlowe, Didona, regina Cartaginei, scrisă în colaborare cu Thomas Nashe. Cele două piese necunoscute până acum publicului român vor apărea în Volumul 1 al integralei Marlowe, aflată în pregătire la Editura Tracus Arte, ca parte a unui amplu proiect editorial intitulat „Contemporanii lui Shakespeare“. Piesa ni s-a transmis într-o ediție in-octavo nedatată, din care au supraviețuit zece exemplare, conservate în câteva dintre marile biblioteci ale lumii (Folger Shakespeare, Bodleian, Princeton etc.). Data cea mai probabilă a publicării ei se înscrie în intervalul 1594–1601; pe pagina de titlu apare mențiunea „așa cum a fost jucată de Oamenii Lordului Amiral.“ Respectiva trupă avea să-și schimbe denumirea în Oamenii contelui de Nottingham după ce Charles Howard, Lordul Amiral, a primit și titlul de conte de Nottingham. Textul este neobișnuit de scurt raportat la normele epocii, are doar 1250 de versuri (media fiind de 2500 de versuri). Acțiunea curge rapid și, pe alocuri, textul pare fragmentar și lacunar. Avem de-a face, cel mai probabil, cu un text încadrabil în categoria „reconstrucțiilor memoriale“, părând a fi rescrierea din memorie a unui text mai amplu de către actorii care au interpretat rolurile lui Guise și Anjou (viitorul Henric al III-lea). Și totuși… Posterității i s-a transmis și un manuscris olograf al lui Marlowe, în care scena scrisă de mâna autorului nu este mai lungă decât cea care ne-a parvenit prin varianta tipărită. Piesa dramatizează evenimente din istoria Franței, de la sângeroasa noapte a Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) până la asasinarea lui Henric al III-lea în noiembrie 1589. Ea cuprinde numeroase versuri identice cu unele ce apar în alte piese ale lui Marlowe (ca, de pildă, Eduard al II-lea și Tamerlan cel Mare), dar, surprinzător, și în piese shakespeariene (trilogia istorică Henric al VI-lea sau Iulius Caesar, aceasta din urmă datată… 1598), sau în anonima Arden din Faversham, atribuită de unii comentatori (precum îngrijitorii ediției Oxford Shakespeare) Marelui Will, iar de alții lui Marlowe însuși. Îngrijitorii edițiilor Masacrului de la Paris explică prezența acestor similitudini textuale prin faptul că cei doi actori implicați în reconstrucția textului jucaseră și în piesele respective și, din când în când, mai încurcau și ei borcanele, ca tot omul. Personal, înclin să cred că aceste ecouri sunt, de fapt, mostre de intra-textualitate. Și teatrul shakespearian abundă în frazări, imagini, frânturi de replici expresive, de efect, reciclate periodic în mai multe piese. Iar ecourile „shakespeariene“ din piesa lui Marlowe nu fac decât să confirme tocmai prezența lui Marlowe în textul shakespearian, statutul de coautori al celor doi la scrierea trilogiei Henric al VI-lea și al piesei Eduard al III-lea. Mi-aș permite, în acest punct, să-l tachinez pe avizatul meu coleg, traducătorul-exeget shakespearian Horia Gârbea, care își intitula, în 2013, prefața la versiunea românească a piesei Henric al VI-lea, Partea a treia „Prima înfățișare a geniului“. Într-adevăr, există un salt calitativ aici, dat tocmai de prezența lui Marlowe – autorul erudit, meșter la scrierea unor scene terifiante, dure, dar și un maestru al comprimării timpului istoric în scene fluide, ce creează senzația unui prezent continuu. Ca să ajungă Marele Will, Shakespeare a avut, în primul rând, de la cine să învețe câteva lecții de arta dramatică… Prin subiect, discurs dramatic și caracterizare a personajelor, Masacrul de la Paris se aliniază cerințelor propagandei elisabetane, anticatolice, pe care le regăsim până și în scrierile cripto-catolicului Shakespeare (în Regele Ioan și Henric al VIII-lea). La vremea aceea, „corect politic“ – ca să nu sfârșești pe eșafod – era să denigrezi „papistășimea“ în frunte cu suveranul pontif, iar ateul (!) Marlowe asta și face: Guise, al cărui monolog este cu două versuri mai lung decât cel mai lung monolog din tot teatrul shakespearian, este un tip machiavelic dat cu dracul; Henric al III-lea (ex-duce de Anjou, unul dintre principalii instigatori și executanți ai masacrului) este ipocrizia personificată. Sursa principală a piesei o constituie o scriere a avocatului protestant francez François Hotman, publicată sub pseudonimul Ernestus Varamundus în limba latină, în 1573, și tradusă, în același an, în engleză. Cercetări mai recente au demonstrat că, pentru partea a doua a piesei (cuprinzând asasinarea lui Guise, a cardinalului de Lorena și a lui Henric al III-lea), Marlowe a folosit și surse pro-catolice. Deși ticălos până-n măduva oaselor, Guise are măreția lui Caesar – tirada cu care își înfruntă moartea va fi reluată de Shakespeare în Iulius Caesar. O ultimă observație: un loc comun în critica marloviană este lipsa comicului din piesele lui Marlowe. Ei bine, în această piesă abundă umorul negru: aproape fiecare asasinat din lunga serie de crime este însoțit de câte o poantă. Iată un exemplu: filosoful și logicianul protestant Ramus trebuie să moară pentru că, după cum îi spune Guise, „ai doar o brumă / De carte, ești lipsit de profunzime (…) / … îl disprețuiești pe- Aristotel. / (…) Te socoți școlit, / Că-i dai-nainte cu dicotomia, / Și nu ești bun decât la rezumate.“
SCENA 2
Intră ducele de Guise.
GUISE: De-a oficiat vreo nuntă Hymeneu / Cu palide lumini pe-altarul său1,
/ Soarele de-a pătat cu nori de sânge / Văzduhul, de-arăta îngrozitor, / De s-a schimbat
vreo zi în noapte hâdă, / Făcând din beznă iadul pe pământ, / Această oră, zi, noapte
fatală-și / Va arăta din plin toată furia. / Hei, farmacistule.
(Intră un farmacist.)
FARMACISTUL: Stăpâne… GUISE: Acum îți voi testa și răsplăti / Iubirea ce o porți
casei de Guise. / Unde-s mănușile înmiresmate / Trimise ție să le otrăvești? / Va fi
ucigător parfumul lor? FARMACISTUL: Stăpâne, iată-le; e ca și mort / Cel ce le-o
mirosi. GUISE: Mergi pân’ la capăt. FARMACISTUL: Merg; pân’ la moarte voi îndeplini /
Orice poruncă a domniei tale. GUISE: Merci, amice, te voi răsplăti. / Mergi, du-i-le
reginei de Navarra; / În ochii noștri, ea e vinovată / De toate ereziile din Franța: /
Mergi, prietene, și dă-i-le degrabă. (Iese farmacistul.) / Soldat! (Intră un soldat.)
SOLDATUL: Stăpâne… GUISE: E rândul tău, hai, joacă-ți rolul tragic, / Cat-o fereastră
care dă spre stradă / Și, când îl vezi trecând pe amiral, / Împușcă-l cu muscheta și
omoară-l. / Pentru ispravă, -ți dau un sac de galbeni. SOLDATUL: Am înțeles, mărite.
(Iese soldatul.)
GUISE: Acum începe Guise să-și dea pe față / Gândul ascuns, acele-eterne
flăcări / Ce doar cu sânge pot să fie stinse. / Am bănuit de mult și-acum mi-e clar /
Că fericirea și pericolul / Se-ngemănează, iară hotărârea / Încununează țelurilealese.
/ Se cheamă glorie să obții ceva / Ce-i la îndemâna oricărui țăran? / Mai mult
îmi place tot ce nu-i al meu: / Puneți-mă să urc pe piramide / Și-acolo, -n vârf, puneți
coroana Franței; / Eu am s-o smulg cu unghiile de-acolo / Și voi ajunge-n vârf, purtat
de râvnă, / Chiar de-o să cad în iad ca-ntr-un abis. / De asta-s treaz când alții cred
că dorm, / De-asta slujesc, deși de slugi mi-e silă; / De-aici și setea-mi de nestins,
ce-adesea / Aduce cu a regelui. De-aceea, / Cu capul, inima și mâna asta, / Ce ține sabia,
uneltesc, scornesc / Și execut doar treburi importante, / Pe care mulți le bănuiesc, dar
nimeni / Nu le-nțelege. Și de-aceea, Cerul / M-a plămădit din lut, fiindcă glia / E cea
care-mi susține greutatea, / Cu ea voi contrabalansa coroana; / Sau voi secătui
întreaga lume / Cu răzvrătiri. De asta îmi trimit / Granzii de Spania catolici aur /
Din Indii, să îmi bat monedă proprie2; / De-aceea-mi dăruiește bani și Papa, / Și rentă,
și dispensă: privilegiul / Acesta mi-a permis, în chip viclean, / Să modelez religia cum
vreau eu. / Religia mea: pe dracu’! / Uf, mi-e rușine, oricât aș părea / Nerușinat
când mă gândesc că-o vorbă / Măruntă stă la baza unui plan / Atât de însemnat. Blajinul
rege-i / Sleit de poftele-i neînfrânate, / Ce i-ar preface țara în ruină / De nu aș repara
eu tot ce strică. / Îl duc cu zăhărelul ca pe-un țânc, / Că-i rege doar cu numele: eu
fac / Ce vreau și-apoi arunc vina pe el. / De dragul meu, regina mamă face / Minuni
și mie îmi încredințează / Speranța Franței: bagă mâna-adânc / În banii vistieriei,
finanțându-mi /Toate nevoile. Parisul are / Cinci sute de colegii, mănăstiri, / Plus
abații și hale cu treizeci / De mii de oameni viguroși, pe lângă / O mie de învățăcei
catolici / Vânjoși, plus alții; într-o mănăstire-s / Cinci sute de călugări franciscani
/ Și popi grăsani. Cu toți aceștia și-alții / Voi reuși să fac ce mi-am propus. / Deci
Guise, / În mâna ta sunt toate cărțile, / Tu le amesteci, tai și-mparți – ai grijă /
Să-ți dai ție riga, fie și trișând3. / Mai e Navarra, însă el e doar / O cantitate neglijabilă… /
Pe regele neînsemnat, ce-orbește / Cu-o gașcă de eretici Europa / Și tulbură
regatul nostru… da, / Pe el îl vom… (Arată spre sabie.) / Dar mai întâi să-i
urmărim pe cei / Din Franța, ce ne-mpiedică s-obținem / Coroana; spun,
asemenea lui Caesar, / Voi învăța să îi detest pe cei / Ce mă urăsc. Dă-mi,
Doamne, o privire / Care să bage spaima-n toată lumea / De mă încrunt; o
mână ce să-nșface / Cu ușurință lumea și urechi / S-audă ce spun detractorii
mei, / Un tron regal, un sceptru și-o coroană: / Toți cei ce mă privesc să fieorbiți
/ De parcă s-ar uita în sus, la soare. / E gata planul și-mi va reuși / Dacă
o să-l aplic cu fermitate.
(Iese.)
SCENA 3
Intră regele Navarrei și regina Margot, regina mamă
a Navarrei4, prințul de Condé, amiralul Coligny, farmacistul – acesta din urmă îi
înmânează mănușile reginei mamă a Navarrei.
FARMACISTUL: Madam, vă rog să acceptați acest / Umil cadou. REGINA:
Merci, prietene, / Și uite-aici răsplata cuvenită. FARMACISTUL: Supus îi
mulțumesc Măriei Tale. (Iese.)
REGINA: Mănușile-astea-s tare parfumate5, / Mireasma lor îmi dă dureri
de cap. NAVARRA: Dar îl cunoști pe cel ce ți le-a dat? REGINA: Nu foarte bine,
dar mi-l amintesc / De undeva.
AMIRALUL: Doamnă, -ați greșit primind / Cadou-n aste vremuri
primejdioase. / REGINA: Ah, ajutor, Navarra, fiule, / M-au otrăvit. REGINA
MARGOT: Ferească Dumnezeu! NAVARRA: Știai că Guise ne dă de bănuit /
Și-ar fi trebuit să fii mai precaută, / În loc s-accepți cadouri primejdioase.
REGINA MARGOT: Dacă-i pe-așa, de-acum e prea târziu / S-o mai condamni
pe Maiestatea Sa, / Dar sper că-i vorba doar de-o trecătoare / Indispoziție.
REGINA: Nu, scumpă Margot, / Otrava ucigașă mi-a pătruns / În creier, simt
că-mi crapă de durere. / Mi-e inima slăbită, mor.
(Moare.)
NAVARRA: Să-mi otrăvească mama-n fața mea: / Ce vremuri-s astea,
Dumnezeule? / Dă, Doamne, să mă sting cu ea odată, / Cu ea să mor, să pot
să-nviu cu ea. REGINA MARGOT: Stăpâne scump, nu te lăsa răpus / De-această
întâmplare dureroasă / (Care îmi masacrează sufletul), / Căci suferim și-așa
îndeajuns. / AMIRALUL: Haideți s-o ducem, domnilor, de-aici, / S-o-nmormântăm
așa cum se cuvine.
(În timp ce dau să plece, soldatul îl țintește pe amiral și își descarcă
muscheta.)
CONDÉ: Ah, amirale, te-a rănit cumva? AMIRALUL: Da, domnul meu,
m-a împușcat în braț.
NAVARRA:Suntem trădați, să mergem, domnilor, / Să-i spunem regelui
ce se întâmplă.
AMIRALUL:Vor să ne facă felul blestemații / De partizani ai casei Guise.
Fatală / Ne este tuturor această nuntă.
(Ies ducând cu ei cadavrul reginei mamă a Navarrei.)
SCENA 4
Intră regele Carol, regina mamă, ducele de Guise, ducele de Anjou6, ducele Dumaine
și căpitanul Cosin.
REGINA MAMĂ: Fiu nobil, glorios duce de Guise, / I-am prins în cursă, -așa
cum ne-am propus / Pe cerbii rătăciți – sunt osândiți / La moarte. CAROL: Doamnă,
ne va judeca / O lume-ntreagă pentru fapta asta / Tiranică și sângeroasă; ei / Ne
cer în chip îndreptățit protecția, / Că, doar, ne-am dat cuvântul de onoare. / În
plus, mă doare sufletul la gândul / Că vor pieriți bărbați aleși doar fiindcă-n /
Credință au luat-o pe căi greșite, / Că doamne7, cavaleri și gentilomi / Pieri-vor
tragic pentru crezul lor. ANJOU: Minții alese trebuie să-i fie / Milă de jalea altora
și, totuși, / Ca înțelept, îți vezi de jalea ta / Și-ți biciuiești dușmanu, -n loc s-ajungi /
Să fii cel biciuit. GUISE: Eu, Sire, cred / Că-are dreptate-Anjou când iar îți cere /
Să cumpănești situația înc-o dată / Și să alegi binele țării, -n loc / Să te arăți milos
cu-acești eretici. REGINA MAMĂ: Aceste argumente sper să-mi facă / Slăvitul fiu
mai precaut când vine / Vorba de inamici. CAROL: Doamnă, te las / Să hotărăști
tu și cu vărul Guise; / Eu voi ratifica decizia voastră. REGINA MAMĂ: Îți mulțumesc,
fiu preaslăvit; zi, Guise, / Ce ordine-ai să dai pentru masacru?
GUISE: Iată-le, doamnă, după cum urmează: / Participanții la măcel purta-vor /
Câte o cruce albă pe bonetă / Și vor avea, pe braț, eșarfe albe. / Cei ce nu le-au
și-s bănuiți c-ar fi / Eretici, vor muri de-ar fi ei chiar / Rege sau împărat. În plus,
voi pune / De sus, din turn, să fie trasă-o salvă, / Să iasă toți pe străzi, la vânătoare; /
Va bate clopotul și-atunci s-or pune /Pe-omor și nu se vor opri din treabă / Pân’
ce nu stă și clopotul; abia / Atunci să-și tragă sufletul.
(Intră omul amiralului.)
CAROL: Ce s-a-ntâmplat? OMUL: Sire, dacă-mi permiteți, pe-amiral /
L-au împușcat pe stradă mișelește / Și, Maiestate, preasmerit vă roagă / Să-l
vizitați, căci e căzut la pat. CAROL:Mergi, spune-i c-o să vin să-l văd îndată.
(Iese omul amiralului.) / Ziceți, cu amiralul ce ne facem? REGINA MAMĂ:
Sire, eu zic să-i faci o vizită, / Să-i lași impresia că toate-s bune. CAROL: Bine,
hai că mă duc la amiral.
(Ies Carol și regina mamă.)
GUISE: Iar eu voi da porunca să-l omoare. (Ies.)
SCENA 5
Apare amiralul, în pat. Intră regele8.
CAROL: Cum se mai simte lordul amiral? / Niște nemernici l-au rănit pe
stradă? / Ca rege-al Franței, jur pe ce-am mai sfânt / Să aflu vinovatul, să-l
condamn / La moarte-n chinuri nemaipomenite, / Fiindcă-a sperat s-obțină un
câștig / Rănind un om ales, iubit de rege. AMIRALUL: Of, Sire, -s oamenii lui
Guise, ei vor / Pe toți să ne omoare, la grămadă. CAROL: Te-asigur, amirale, rău
mă doare / Această mișelească nedreptate / Și siguranța ta îmi e mai dragă / Și
decât propria mea securitate. / Cosin, ia douăzeci de-ostași voinici; / Ei, sub
comanda ta, să-l apere / Pe-alesul nostru prieten de-orice atac / Mârșav și să-i
omoare imediat / Pe blestemații ce ne strică pacea; / Răbdare, deci, bunule
amiral, / Și ceas de ceas veni-voi să te văd. AMIRALUL: Smerit îți mulțumesc,
Măria Ta. (Ies.)
Traducere și prezentare de George Volceanov
____________________
1 Imagine preluată din Ovidiu, Metamorfoze (X, 1-7), din scena cununiei lui Orfeu și Euridice.
2 Această faptă era considerată o infracțiune în epocă; însuși Marlowe a fost acuzat că ar fi fost implicat în falsificarea de bani în Țările de Jos, dar, grație statutului său de agent secret, acuzațiile i-au fost retrase.
3 Imaginea aceasta apare și în piesa Tragica domnie a lui Selimus, tipărită în 1594, astăzi atribuită lui Robert Greene (1558–1592).
4 Jeanne d’Albret a refuzat cererea în căsătorie a lui Francisc de Lorraine, al doilea duce de Guise (1519–1563), și a preferat să se mărite cu Antoine, ducele de Vendôme (1518–1562), devenind dușmanul de moarte al casei Guise. Și-a anunțat trecerea la calvinism cu ocazia sărbătorilor de Crăciun din anul 1560. A murit la Paris pe 9 iunie 1572, așadar, cu două luni și jumătate înainte de evenimentele sângeroase narate în piesă. Episodul otrăvirii ei este, cel mai probabil, o ficțiune, autopsia arătând că moartea i-a fost provocată de pleurezie. În epocă a circulat, totuși, zvonul că a fost otrăvită de parfumierul René Bianchi, la ordinul Caterinei de Medici.
5 Mănușile erau frecvent parfumate în exces în epocă, fapt consemnat și de Shakespeare în Mult zgomot pentru nimic, unde Hero spune „Mănușile pe care mi le-a trimis contele au un parfum minunat“ (III, 4, trad. rom. de Lucia Verona).
6 Henri, duce de Anjou (1551–1589), fratele lui Carol al IX-lea, a domnit pentru scurt timp în Polonia (1573) și, ca Henric al III-lea, a fost regele Franței în intervalul 1574–1589.
7 Este singura mențiune din care reiese că printre victimele masacrului urmau să se numere și femei, inclusiv femei grele cu prunc.
8 „Intrarea“ în scenă a amiralului se produce prin apariția patului ascuns până în momentul acela după un paravan, situat, cel mai probabil, la etaj. Practic, regele și Cosin nu ies în culise între scenele 4 și 5. Același procedeu este folosit și în Henric al VI-lea, Partea a doua, piesă din canonul shakespearian la scrierea căreia a colaborat și Marlowe. Indicația „Ies“ înseamnă, de fapt, folosirea din nou a paravanului.