O temă frecventă la poeții basarabeni este omagierea lui Alexei Mateevici, autorul celui mai frumos imn închinat limbii materne. Comparat în plan biografic cu Vasile Cârlova (Mateevici a trăit doar 29 de ani – 1889-1917), poezia rămâne o neîmplinită promisiune ca în cazul altor poeți morți prematur – și literatura română cunoaște mulți, de la Cârlova la Daniel Turcea. În plan literar însă Alexie Mateevici este comparabil cu Andrei Mureșanu, ca „autori ai unei singure poezii“, în sensul că domină toate celelalte stihuiri ale lor. După titlurile acestor poezii, cei doi poeți au și fost etichetați cu antonomaze caracterizante: după Răsunetul (Deșteaptă-te, române), Andrei Mureșanu a fost supranumit „poetul deșteptării naționale“, iar Alexei Mateevici „poetul limbii materne“. Adeseori ei au fost puși într-o semnificativă paralelă. Între poeții care au închinări lirice poetului limbii materne, un loc proeminent ocupă regretatul Nicolae Dabija. A publicat mai multe articole despre Al. Mateevici, este printre semnatarii paginilor omagiale adunate de Dumitru Matcovschi în volumul Părinte al limbii noastre, alături de Vasile Țepordei, Antonie Plămădeală, Petru Buburuz, Florin Costinescu, Ion Nuță, Ion Buzași ș.a. Poezia Prefață la Mateevici are forma unui testament arghezian; tatăl lasă copilului această „limbă fără de moarte“, a cărei lumină trebuie să fie întreținută și sporită și îndrăgită întocmai ca mama care i-a dat viață:
Copile,- ți las drept moștenire
această limbă fără moarte
și plină de dumnezeire –
să-i duci lumina mai departe.
Tu limba ta s-o îndrăgești.
găseasc-o alții colțuroasă –
pe mama ta cum o iubești.
Cu „ecouri“ din Andrei Mureșanu – despre pericolul răpirii limbii și hotărârea de a o păstra chiar cu prețul vieții:
Când sabia sărea din teacă
sau când cu sânge-n două-a nins –
ei graiul au știut să-l tacă,
însă de el nu s-au dezis.
„Limba colțuroasă“ așa cum apare altora, este ca și la Ioan Alexandru efectul imposibilității de cultivare a limbii. Așa cum spune poetul Imnelor Bucuriei:
De-aceea plângem noi mereu
Și povestim o limbă necioplită
Mai mult tăcurăm decât am vorbit
Cu vorba-n crucea limbii răstignită.
Dar în limba aceasta a scris Eminescu, poetul care „pe cerul stelelor în clocot „a fost astrul clar“, al cărui continuator pentru „creșterea limbii românești“ a fost Mateevici:
De-aceea plângem noi mereu
Și povestim o limbă necioplită
Mai mult tăcurăm decât am vorbit
Cu vorba-n crucea limbii răstignită.
O secvență comună în odele închinate limbii române este „blestemul“ pentru cei care-și uită limba strămoșilor (în lirica aromână este celebră Demândare – Blestem – părintească/ părintesc) și, nu întâmplător primii trădători de neam au fost cei „ce s-au dezis de limbă“:
Blestem clipita ceea strâmbă,
când strănepoți din viitor
nu vor mai ști în care limbă
vorbit-au străbuneii lor…
……………………
În țară când au fost intrat
dușmani cu legiuire strâmbă –
întâii, știi cine-au trădat?! –
acei ce s-au dezis de limbă.
Poezia Mateevici Alexei este una „biografică“ și are un text epigrafic, explicativ, arătând visul și „dorința“ de a-l întâlni pe „poetul limbii materne“, al cărui sat natal, Căinari, se învecina cu satul în care a copilărit Nicolae Dabija: „La Căinari, peste pădurea de lângă satul unde am copilărit, s-a născut Alexei Mateevici. Copil fiind, venisem în câteva rânduri, singur sau cu colegii de clasă, la Căinari, cu inexplicabila dorință să-l găsim acasă“. În închipuire îi apare un moșneag ce-i spune că pe părintele Alexei, îl mai poate găsi doar în carte („Copile, doar în cărți, de-ai mai afla/ Unde-i acum părintele Alexei…“), și ascultând îndemnul deschide Cartea celui care este „preot al istui grai împovărat, și, ca prin farmec, „vremile au foșnet de cazanii“, iar „suferință din belșug“ dă un licăr de nădejde:
Țărani cu pielea friptă sub suman,
țărance semănând cu maica noastră
plângeau de veacuri, fără de alean
doar s-o deschide-n ceruri o fereastră“
După ce face elogiul limbii materne cu imagini și expresii din poezia lui Alexei Mateevici, poezia se încheie simetric cu o interogație adresată poetului invocat:
…Ca la o spovedanie curată
mai vin dinspre pădurile de tei –
nu te găsim acasă niciodată…
Pe unde ești, părinte Alexei?!
Interogația retorică din final, schimbând ce e de schimbat, sporește regretul nostru pentru poetul Nicolae Dabija, o exemplară conștiință civică, care prin revista „Literatura și Arta“ a stabilit punți de legătură cu literatura română contemporană, adăugându-i vocea poetică a Basarabiei.