Despre etica „scriitorului“

Atunci când scriitorii români au decis să se adune și să creeze o structură instituțională, în anul 1908 – Societa – tea Scriitorilor Români (S.S.R.) –, au impus și regulile de bază ale funcționării breslei. Acestea se nășteau din principiile eticii de grup, de organi – zație și au fost acceptate și respectate de cei care doreau să facă parte din această societate. De la bun început, nimeni n-a fost obligat să intre în organizația care funcționa ca un club de elită. Dar foarte mulți au aderat la aceasta, dându-și seama de miza enormă pe care o reprezenta: pentru că a fi membru S.S.R. însemna o formă de recunoaștere a profesiei de scriitor. Erai validat ca scriitor, ți se deschideau ușile editurilor importante și te aflai în atenția criticilor literari. De la opt-nouă membri, câți a avut la înființare, S.S.R. a ajuns să numere câteva sute în 1949, când regimul de funcționare, din păcate, s-a schimbat și S.S.R. a devenit U.S.R., adică Uniunea Scriitorilor din România, care numără în prezent peste 2700 de membri. Astăzi, membrii U.S.R. sunt organizați după alt statut, care, așa cum era și firesc, a plecat de la cel inițial și a cunoscut numeroase ajustări strict necesare de-a lungul vremii, dar, în esență, a păstrat același cadru moral și aceeași miză: apărarea și consolidarea profesiei de scriitor. În niciun caz însă statutul după care funcțio – nează breasla noastră scriitoricească nu poate fi schimbat de oricine și oricum, așa cum vrea acum „grupul reformatorilor“, alcătuit din trei foști membri ai U.S.R.: doi dintre ei au făcut parte chiar din structurile de conducere ale U.S.R., pe care azi o consideră ilegală (când dețineau ei funcții nu era ilegală?) sau au activat la revistele Uniunii, având depuse, înainte de a deveni „reformatori“, cereri de obținere a indemnizațiilor de merit, unii, cu șanse de a le căpăta. Aceștia se opun cu virulență celor 2700 de membri. Nici puterea comunistă nu a putut să stopeze funcționarea Uniunii Scriitorilor. A încercat în repetate rânduri și nu a izbutit. Utilitatea publică recunoscută prin lege a făcut ca Uniunea Scriitorilor din România să devină o instituție de sine stătătoare, cu posibilitatea de a primi susținere financiară din partea statului, și o instituție reprezentativă pentru cultura scrisă, adică pentru literatura acestei țări. Nu e nevoie să mai enumerăm aici numele scriitorilor care, acum 113 ani, au pus fundamentul acestei instituții de mare valoare, toate nume onorabile și de necontestat, nici pe ale celor care au preluat ștafeta de la înaintași, ținând vie, mereu și mereu, până astăzi, cu strategii adaptate la vremuri, organizația noastră scriitoricească. Toate aceste nume sunt intrate în istoria acestei instituții cu merite deosebite în afirmarea literaturii române. A încerca să ștergi acum totul cu un gest de inconștiență nu înseamnă decât prostie sau rea-credință și ură. Este de neconceput ca realizările istorice ale U.S.R. să fie eludate, șterse, doar pentru faptul că anumite ambiguități din textele unor legi lasă cale liberă de atac unora care cred că pot prelua din mers, nedemocratic, ci abuziv, autocratic, această instituție. Felul de a acționa al acestora ține de imoralitate, semnifică ieșirea din etica după care s-a condus de-a lungul timpului această instituție națională, Uniunea Scriitorilor din România. Se cunosc suficient de multe lupte, purtate chiar cu înverșunare, în interiorul U.S.R. Dar toate se desfășurau în limitele statutului său de funcționare. Erau lupte între diverse grupări, nu lupte pentru distrugerea instituției. Și nu e cazul să mai amintim ce spune acest statut, în toate variantele lui absolut legale și respectate de toți breslașii cuvântului (iar atunci când nu le-au respectat au avut de suportat urmările cuvenite, statutul s-a aplicat în litera lui). Luptele intestine au dat totdeauna culoare și, în fond, au consolidat imaginea statutară a scriitorului român. Nimeni nu a avut de suferit, decât atunci când, pe vremea dictaturii comuniste, actele de disidență erau pedepsite de mai-marii vremii, așa cum s-a întâmplat cu Paul Goma, cel care, după excluderea din P.C.R. și din U.S.R., a plecat din țară și a luptat de pe alte baricade pentru aceleași idealuri, fiind după 1990 recunoscut ca membru al U.S.R. și primind toate drepturile ce decurg din această calitate. Or, este inadmisibil ce se petrece de la un timp încoace, mai exact din 2016, când un membru al Consiliului U.S.R. și chiar al Comitetului Director, candidat, cu recidivă, și la funcția de președinte al breslei scriitoricești a încălcat grav statutul (pe care și el îl votase, ba, chiar, și contribuise la modificarea lui, ca membru al comisiei de redactare a respectivului statut!) și a încercat apoi, după ce, conform regulilor etice ale aceluiași statut, a fost exclus, să acapareze, prin diverse metode „juridice“, dar fără vreo bază de jurisprudență, ci uneori chiar cu uzurpare de siglă și de funcție, organizația din care el făcuse parte și pe care acum o contesta din afara ei. De unde această idee a lui Dan Mircea Cipariu de a ocupa o astfel de poziție, el care, conform „expertizei“ lui scriitoricești și manageriale extrem de modeste și fără o notorietate recunoscută în rândul scriitorilor, nu avea nicio șansă? Dan Mircea Cipariu și-a făcut apariția printre scriitori pe la finele anilor nouăzeci. A devenit, având unele abilități de PR, membru al A.P.L.E.R. (Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România), care și-a desfășurat activitatea la începutul anilor 2000. Pricepându-se în acei ani să lucreze la calculator, cunoscut ca prezentator de gale, deprindere căpătată de pe vremea când era un soi de disc-jockey într-un club bucureștean, a căpătat o oarecare poziție în organizația, pe care, după zece ani de existență, printr-un joc de culise cu fondatorul acesteia, Ion Tomescu, a reușit să o destrame, el devenind președinte executiv A.P.L.E.R., cu ceea ce a mai rămas din acea asociație, pentru că majoritatea revistelor și editurilor s-au retras și s-au dus în alte organizații de acest fel. Acea ultimă ședință A.P.L.E.R. s-a ținut în Sala cu Oglinzi a Uniunii Scriitorilor din România, sediul din Casa Monteoru. De acolo, din acel aranjament de culise, i s-o fi instalat în cap lui Dan Mircea Cipariu gândul (după ce a devenit membru U.S.R., apoi membru în Consiliul U.S.R. în două legislaturi, președintele Filialei Poezie București a U.S.R., cu drept statutar de a face parte și din Comitetul Director al U.S.R.!) că e posibil orice, adică orice poziție de conducere poate fi cucerită prin astfel de manevre nedemne. A atras cine știe cum câțiva confrați în tabăra sa și iată-l acum în prima linie de atac în „războiul“ de desființare a U.S.R., cu planul ca, după „victorie“, să fie el președinte, aclamat ca mare reformator al breslei. Cei care l-au crezut și-i sunt alături îl tot scot în față, purtându-l nu ca pe un Cid pe câmpul de luptă, ci ca pe un steag ciuruit de procesele din care nu mai știe cum să iasă, procese ce n-ar fi existat, dacă ambiția lui nesocotită nu l-ar fi menținut pe o poziție de luptă dovedită perdantă. Și asta ține de etica după care s-a condus în toate relațiile sale și în toată activitatea sa, din care mereu, chiar și în jocul făcut printre unii membri ai U.S.R., a scos profit. Însă un profit care, din nefericire pentru el, îi iese pe ochi. Cine nu e moral cu sine nu poate fi moral cu cei din rândul cărora – pasămite (în cazul lui Dan Mircea Cipariu) – se revendică.