Raportul Comisiei Tismăneanu privind Analiza dictaturii comu – niste din România se încheie cu o concluzie care sintetizează, într-o succesiune de 21 de puncte, natura criminală a regimului comunist. Ele sunt un repertoar implacabil al atrocităților comise de către comuniști și în nu – mele partidului comunist. O declarație pe baza Raportului a fost prezentată în Parlament de către președintele în funcție, Traian Băsescu, în 18 decembrie 2006. M-am aflat în acea zi în unul din balcoanele marii săli a Parlamentului și mi-au rămas în minte două lucruri. Primul e violența și vulgaritatea fără asemuire prin care hoarda condusă de Corneliu Vadim Tudor s-a manifestat batjocorind textul citit de la tribuna Parlamentului. Larma infernală, injuriile de mahala, măsurile de intimidare deprinse de la mardeiașii de cartier au transformat întâlnirea, care trebuia să fie una solemnă, într-o descătușare de ură și mitocănie. Sub ochii unei lumi întregi, România urâțeniei, a primitivismului, a bestialității dădea un spectacol dezgustător. Balconul în care mă aflam a fost invadat de indivizi aduși de Corneliu Vadim Tudor în persoană. Indivizi sumbri, cu figuri amenințătoare, de-o cruzime pe care-o trădau privirea și gesturile, așteptau ordinul de a ne arunca peste balustradă. E una din situațiile în care am simțit, fizic, prezența feroce a barbariei. În fotografiile de pagina întâi a ziarelor de a doua zi sunt surprins într-o postură relativ calmă, privind înainte. De fapt, încercam să calculez distanța de la înălțimea balconului până la parter. De fiecare dată, rezultatul era înfricoșător. Îl priveam pe Gabriel Liiceanu vorbindu-le pe un ton ferm brutelor lui Vadim, ascultam logica impecabilă a lui Gabriel Andreescu, explicându-le calm, ca într-o sală de clasă, că sunt părtași la un act de o sălbăticie care nu avea ce căuta într- o lume civilizată. În fine, agitând frenetic un drapel, Horia-Roman Patapievici dădea consistență vizuală și sonoră actului de agresiune la care eram supuși. Al doilea lucru e diferența șocantă între ceea ce se petrecuse în Parlament și felul placid în care au prezentat televiziunile pandemoniul inițiat de Vadim Tudor și susținut din toți rărunchii de hoarda pesedistă. Poate nu e inutil să amintim că PSDul era condus de euroatlantistul de astăzi, Mircea Geoană. Ceea ce n-a redat niciuna din televiziuni e atmosfera infernală în care s-a desfășurat adunarea. Nechezăturile, răgetele și amenințările hăitașilor lui Vadim Tudor ne coborâseră, instantaneu, în epoca de piatră. România pitecantropică, niciodată complet dispărută, își arăta iarăși colții, după șirul de mineriade orchestrate de Ion Iliescu și clica lui. Prea puțin din toate acestea au ajuns la cei care priveau la televizor. Fără acustica insuportabilă și fără mișcările trupelor paramilitare ale lui Vadim totul părea redus la o confruntare pestriță între două grupuri politice plasate pe poziții de adversitate. Nimic din ura clocotindă, animalică, nu trecea dincolo de ecranul televizorului. Pe termen mediu, represiunea condusă de Vadim Tudor a avut efect. Nu s-a mai pus problema ca recomandările Comisiei Tismăneanu să fie transpuse în formule legislative. Sub comanda unor lideri politici precum Călin Popescu-Tăriceanu, Victor Ponta ori Crin Antonescu, România a deraiat spre abuz politic, sărăcie, alienare socială și nevroză. Produse și instrumente ale comunis – mului, aceste trei nume vor trebui să figureze la loc de frunte într-un viitor Raport asupra trădărilor odioase, a încercărilor grosolane de a scoate România de pe harta Europei. Cu litere la fel de mari, acolo vor trebui să figureze numele intelec – tualilor care, în 2012, în plină lovitură de stat uselistă, s-au bulucit, dezinformând grosolan, să răspundă îngrijorărilor profunde ale Uniunii Europene. Fără să le plesnească obrazul de rușine, au susținut că totul decurge în România conform procedurilor celei mai pure democrații. După mai mulți ani, a apărut o inițiativă legislativă care promitea să pună în practică o idee pe care orice om cu mintea normală nu poate decât s-o aplaude. E vorba de un proiect al depu – taților Cristian Ghinea și Vlad-Emanuel Duruș, din martie 2019. El avea drept obiect interzicerea prin lege a organizațiilor și propagandei comuniste în România. E drept că în 2019 Uniunea Salvați România, din care fac parte cei doi, era în opoziție. Dar astăzi se află la putere și proiectul ar putea fi readus cu multă ușurință în discuție. Sunt sigur că nu se va întâmpla așa, deoarece entuzias mul de mai ieri al USR-ului s-a metamorfozat în confor – mism administrativ și în prudență politicianistă, intens irigate de o incompetență din ce în ce mai bătătoare la ochi. O astfel de lege ar fi binevenită fie și de dragul simetriei: avem una care interzice activită – țile de tip fascist și rasist, așa încât ține de logica elementară că și alte molime ideologice ale seco – lului al XX-lea, între care și comunismul, cel care a făcut cele mai multe victime, îndoliind planeta, ar trebui să aibă parte de un tratament identic. Lucrurile ar trebui urgentate acum, când formele de exprimare violentă ale mișcărilor de obediență comunistă sunt la ordinea zilei. Ele cuprind un palier, larg și criminal, care se întinde între corectitudinea politică a unor grupuri din ce în ce mai ample de intelectuali, și totalitarismul roșu, care e ideologie de stat în țări cu uriaș potențial de amenințare la adresa păcii mondiale.
Motivarea proiectului de lege are perfectă acoperire în realitatea faptelor isto rice. E indiscutabil că „pentru poporul român, comunis – mul a însemnat mii de victime, tortură, persecuția minorităților etnice, religioase, culturale, oprimarea minorită ților sexuale, reprimarea mișcărilor studențești, muncitorești și a disidenților politici“. E la fel de adevărat ce susținea Cristian Ghinea: „la nivel politic crimele comunismului au fost condamnate, însă activitatea comunistă nu a fost interzisă prin lege. Acest proiect ar fi o garanție pentru români că instaurarea regimului totalitar comunist nu se va întâmpla. Deja se văd acțiuni și organizații negaționiste tot mai virulente. România nu a trecut printr-o democratizare reală fiindcă am fost conduși de comuniști și de urmașii lor. Pentru ca fiii și fiicele noastre să nu pățească ce au pățit bunicii noștri, trebuie să decomunizăm spațiul public“. O acoperire la fel de reală au și cuvintele lui Vlad-Emanuel Duruș privitoare la esența comunismului. De subliniat că a evidenția trage – diile provocate de comunism nu înseamnă în niciun fel dezincriminarea altor abominațiuni de nivel istoric, precum Holocaustul, a cărui unicitate e recunoscută de toată lumea: „o ideologie a foamei, a suferinței și a morții nu trebuie lăsată să umble liberă pe străzi. Atrocitățile totalitaris mului nu sunt scrise cu sânge doar la Auschwitz, ci și la Sighet, Aiud sau Pitești. Vrem să împiedicăm ca România să se mai întoarcă vreodată la o astfel de epocă. Pericolul nu este de neglijat, mai ales astăzi, când vedem o revigorare a ideilor extremiste în lume“. N-am mai deslușit, după alegerile din iarna trecută, nici cea mai măruntă intenție a Uniunii Salvați România de a repune pe tapet proiectul de lege menționat. Nici vocile lui Ghinea și Duruș nu s-au mai auzit deloc. Dar inițiativa lor merită reamintită, pentru că în ultimii doi ani trăsăturile negative ale societății contemporane, menționate de ei, s-au accentuat, apropiindu-se de paroxism. Fiind, probabil, foarte ocupați, aș îndrăzni să le sugerez o soluție de compromis: să nu mai revină cu proiectul redactat în 2019, ci să se concentreze asupra amendării unei legi deja existente. N-ar avea decât să adauge un singur cuvânt, comunist, între fascist și xenofob în actul aflat în vigoare. Fiind vorba de crime născute din concepții extremiste îngemănate, titlul ar putea suna în felul următor: „Legea nr. 107/ 2006 pentru aproba rea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbo lurilor cu caracter fascist, comunist și xenofob și a promo vării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și ome – nirii“. Simplu de tot. Întrebarea e însă următoarea: mai are Uniunea Salvați România voința politică de acum doi ani? Mă îndoiesc.