Alcătuit din studii dedicate unor subiecte de folclor sau chiar mai largi, de „etno-psihologie“ cum se numea cu îndreptățire disciplina res – pec tivă înainte de modernitatea care simplifică și dă perspectivă oricărui subiect, volumul Moartea lui Patroclu al prozatorului, etnologului și folcloristului Const.Eretescu apare într-o a doua ediție – revi – zuită – la șase ani după prima, publicată la Editura etnologică; reeditarea dovedește un interes neobișnuit pentru o carte de specialitate, cu o perspectivă destul de largă pentru a cuprinde și cercetări de istorie a comportamentului tradițional, și prezentări ale unor figuri de mari folcloriști, și laborioase „note de lectură“ între care cele ale unor studii referitoare la obiceiul priveghiului din zone îndepărtate (Irlanda în cazul de față), toate acestea destinate să lărgească orizontul teoretic și materialul ilustrativ al unor studii de folclor cerând oricum o erudiție enciclopedică. Ceea ce face farmecul cărții, dincolo de interesul pasionant pe care îl trezește studiul basmelor mai mult sau mai puțin populare care sunt implicate în această investigație, este atragerea în discuție a folclorului „recent“: dacă această sintagmă însemna în tinerețea mea (adică acum o jumătate de secol) absurditatea unor versuri voioase care îndemnau la întreceri pentru ridicarea producției agricole de grâu, porumb și alte vegetale, fabricate de profesioniști ai propagandei comuniste la sate, folclorul care apare într-o societate evoluată firesc, altfel construită și cu alte comportamente, devine un câmp de investigație pentru cititorul de astăzi, și el cu altă viziune și altă cultură. În cartea pe care o prezint, autorul pleacă de la originile îndepărtate ale acestui folclor și deci de la funcțiile magice ale povestitului, cum era „spusul unei povești seară de seară la stână, în perioada de gestație a oilor. Dacă această condiție era împlinită, exista șansa apariției unei oi năzdrăvane, una vorbitoare“. Privind acum, la atâția ani după această mărturie, povestitorul conchide pentru folcloristul care-l asculta: „Mă întreb dacă se mai povestește copiiilor în alte ocazii decât cadrul familial. Și doar cât să-i adoarmă“ (interviu intitulat What’s in a Fairy Tale?, p.356). Răspunzând la întrebarea unei ziariste în legătură cu poveștile actuale, unde se observă că firescul poveștilor de altădată, care era o lume de Feți-Frumoși și zâne, devine treptat un „firesc“ lipsit de miraculos, mai puțin idilic și mai degrabă absurd (“ca realitatea însăși“), autorul consideră că textele sale, de la care a pornit discuția, nu sunt o colecție de povești populare, ci o literatură de autor scrisă, ce e drept, „în spiritul“ poveștilor populare: cartea sa Uriașul Guguza nu este o colecție de povești, ci „literatură de autor, istorioare scrise în spiritul celor populare. Deosebirile încep de la dimensiune. Cartea conține micropovestiri care sunt, de asemenea, pseudopovești. Povestea populară, uneori doar un motiv sau incident al ei, este pretextul, punctul de pornire“, ceea ce face ca rezultatul să fie „uneori parodia unui basm, parabolă, prelucrare; alteori, reinterpretare a mesajului, poveste cu totul nouă“. Nu este vorba de un simplu artificiu meșteșugăresc, ci de nevoia de a așeza elementele tradiției într-o realitate contemporană care își propune să surprindă „schimbări în comportamentul omului contemporan, reacția lui diferită, uneori opusă celei la care te-ai aștepta de la un narator de demult“, lucruri vizibile și pentru nespecialist, care interpretează în felul său personajele și acțiunea ce vine din trecutul mai apropiat sau mai depărtat. Povestea populară, demonstrează autorul, este un excelent mijloc de transmitere a vechilor formule narative și a stereotipiilor lor pentru care adoptă și incorporează adesea mesaje sau înțelesuri de dată recentă. Cum atrage atenția autorul, „povestea populară a cuprins dintot – deauna și referințe la obiecte și la viața cotidiană a oamenilor“ pentru că aceștia, oamenii obișnuiți („care nu sunt sacerdoți, ci membrii unei comunități de săteni“), asigură transmiterea și diseminarea poveștilor; ei amestecă adesea, fără nici o intenție, elemente personale din experiența proprie „și aceasta devenea parte a narațiunii“. Mai multe exemple alese din înregistrări autentice arată clar cum povestitorul asumă nucleul narativ, dar îl reproduce și dezvoltă în stilul său propriu, iar elementele noi, de fapt incongruente, sunt introduse într-un text care cuprinde trăsături de o noutate stridentă și tocmai de aceea e posibil ca prezența lor să fie voluntară, în ideea de ași însuși beneficiul de prestigiu, implicat în autoritatea de a le „spune“ auditorilor ce s-a întâmplat. Exemplele oferite de autor vorbesc de la sine: „Dar căpcăunul ce face? Se suie sus, unde avea balconu lui, și pune benoglu și se uită pe câmp“, sau „La orili doosprezece, suna clopotili, cum suna când venea americanii cu avioanili“ etc. Nu credem că e imposibil ca astfel de povestiri ca la șezătoare să influențeze, pe termen lung, însăși literatura cu tematică țărănească de tipul celei cultivate de Marin Preda, care caută și recompune pe teren „literar“ acest stil, care urmărește să preia conștient stereotipiile, vocabularul și până la urmă să adopte stilul narațiunii populare din orice tip de povestire din acest mediu, practicată pentru un grup, la șezătoare, sau pentru un privilegiat al naratorului, prieten, rudă sau necunoscut, întâlnit în drumul său etc. Cum își termină autorul un interviu: „Legendele urbane sunt parte a unui întreg cultural… ele sunt de asemeni parte a vieții noastre cotidiene“. Volumul lui Const.Eretescu este însă o culegere de studii care ilustrează întreaga arie de preocupări a etnologului și ordinea lor din sumar este determinată de o savantă ierarhizare a vechimii subiectelor (vechimea textelor în sine este de cele mai multe ori imposibil de stabilit), încât este natural ca primul studiu să fie consacrat unui ceremonial funerar antic, urmărit în detaliile sale așa cum sunt ele descrise în Iliada lui Homer, trăitor în sec.VIII-VII înaintea erei noastre. După detaliile sintetizate de autor, războiul și ciocnirea de la porțile Troiei în care Patroclu este ucis de Hector au loc cu vreo trei secole înainte de epoca în care a trăit Homer, iar forma finală capătă contur „către anii 700 î.H.“. Autorul își propune să prezinte ceremonialul funerar așa cum apare el în Iliada comparativ cu cel al grecilor și hitiților din acea perioadă pentru că acest studiu erudit nu comentează încă o dată opera lui Homer, ci obiceiurile și tradițiile reale pe care le presupune evenimentul. Această laborioasă cercetare verifică de fapt elementele oferite de poem comparându-le cu practicile stabilite în numeroase cercetări arheologice și trage concluzia că „multe din observațiile poetului antic sunt remarcabil de exacte. Evidența arheologică confirmă existența în spațiul grecesc a practicilor cuprinse în poem“, iar unele pot fi regăsite încă în lumea balcanică, „inclusiv în cea românească“.
Interesant este că textele fol – clorice care circulă în vremea noastră par să favorizeze ati – tudini contradictorii, cele tradiționale fiind „perimate“, de pildă transformarea ape – lului la atenția ascultătorilor din prolog în – tr-o formă oarecare de refuz: „Apoi, astu – pa ți-vă urechile și ascultați“ (p.358), unde necesitatea contradicției impune păstrarea ambelor forme de îndemn, din ipostazele inițiale, precum „A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti: de când făcea plopul pere și răchita micșunele, de când se bătea urșii în coade“ etc. Cum conchide autorul, care a verificat un mare număr de variante, „îndoiala este și ea o componentă a poveștii“. C.Eretescu este foarte conștient că „trăim de acum într-o lume globală“, dar la întrebarea dacă Făt- Frumos din legendele tradiționale este un neadaptat sau un oprimat, răspunsul este că el pare să fie „omul de pe stradă, un contemporan al nostru. Oricine. Un om care are de-a face cu realitatea și care nu este de acord cu ceea ce vede“, pentru a ajunge mai departe să se identifice cu anonimul depășit de evenimente: „cel mai adesea m-am simțit oprimat, ca să folosesc termenul dv.!“
La întrebarea ziaristei dacă românii și, în general noile generații tind să se orienteze „spre prezentul imediat, că își uită istoria și implicit legendele“, răspunsul este nuanțat și pare să se constituie într-o concluzie finală nu doar a interviului, ci a oricărei discuții cu acest subiect și cu o asemenea deschidere: „Trăim de acum într-o lume globală… mai sunt insule în care supraviețuiesc forme de viață arhaică, obiceiuri pierdute aiurea. Ele nu reprezintă, cu siguranță, modele de urmat de către generația tânără. Mai mult, insulele acestea de arhaicitate sunt gata să-și abandoneze modul de viață și să-i urmeze pe tineri. Civilizația tradițională dispare văzând cu ochii“.
Toate acestea sunt desigur foarte adevărate, dar aș fi vrut parcă să întreb dacă nu există și forme „blânde“ de interpenetrare, revenirea cu intenții ludice sau inovatoare la tradiții, sau la elemente ale unor tradiții care, în sine, au fost clasate ca obiect de muzeu, cum a fost la un moment dat iia brodată a țărăncilor noastre, sau traistele din material textil cu motive florale ș.a.
Evident, nu încerc nici o clipă să mă substitui marii varietăți de cititori pe care le au în vedere asemenea studii sau interviuri, dar ce pare neașteptat în cercetările de acest fel – oricum de mare utilitate – este absența participan – tului care pune întrebări, lipsa unor propuneri concrete: nu „societatea“ este aceea care propune, ci artistul, inovatorul, practicianul nemulțumit cu ceea ce vede și are la dispoziție și trage „societatea“ după el. Sau cel puțin așa îmi imaginez că ar fi normal. În diversitatea și noutatea subiectelor pe care le discută, cu deschideri neașteptate și sugestii pertinente, cartea lui Const.Eretescu este o dovadă că folclorul și în general perspectiva etnografică nu și-au epuizat substanța și nici subiectele legate de chestiuni noi și vechi, esențiale toate în discutarea identității noastre culturale.
*** sînt o femeie care vrea să-și extragă sînge din propriile-i poezii sîngele să fie numai al poeziilor ei să nu fie sînge încărcat de informații străine am versuri numai ale mele „miroase a diamante“ este versul meu și numai al meu și presupune că urăsc materia deși mă scald în materie ca în burta mamei cînd eram un făt urît, visceral, în plină transformare pe cer ca și pe pămînt se petrece transformarea pe care o simt în zadar frumusețea pare să fie în afara noastră frumusețea este numai înăuntrul nostru înăuntrul înseamnă nebunie nebunia este singurul instrument care schimbă lumea științific vorbind, nebunia este șobolanul mecanic ce face balet în întunericul compact al planetei.