Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Eram tânăr în acei ani în care ziarele erau puternice, televiziuni erau puține, dar foarte urmărite, iar internetul încă nu apăruse în România. Țin minte cât de pasionale și conflictuale erau campaniile electorale… Văzute din interior, cum arătau?

Înainte de orice, le-am simțit și le simt și astăzi, când se întâmplă să le retrăiesc, îngrozitor de obositoare. Fizic și psihic. Probabil pentru că îmi cereau un efort de care nu mă simțeam capabil, pentru motivul foarte simplu că nu mai făcusem niciodată unul asemănător. Nu mă refer la faptul că era exagerat de mare. Îmi fusese și înainte pusă la încercare capacitatea de efort. În definitiv, era vorba de alt tip de efort decât acela cerut unui profesor sau unui critic literar, cu alte cuvinte, cititorului de cărți care fusesem toată viața. Aș preciza că era vorba de un tip exact opus de efort: nu eram obligat să mă străduiesc să-i învăț pe alții ceea ce știam prea bine, ci, din contra, să încerc să învăț de la alții ce trebuie să facă un politician sau cum trebuie să li se adreseze oamenilor. Ceea ce se cheamă astăzi învățământ interactiv e o prostie sub raport pedagogic. Profesorul n-are a schimba păreri cu studenții lui. E suficient să-și prezinte studenților părerea și să le solicite, odată informați, să-și pună mintea proprie la contribuție. Politicianul adevărat, el, mai mult ascultă decât vorbește. E o iluzie să creadă că oamenii vin să-i asculte discursul. Oamenii vin ca să-și spună părerile lor. Dacă vorbim de interactivitate, ea aici ar trebui căutată. În piața publică sau la televiziune. Profesorul are în față un public relativ omogen, ca vârstă și educație. Și care, nu în ultimul rând, folosește același limbaj ca și el. Auditoriul politicianului e, în schimb, divers sub numeroase raporturi. Capacitatea de înțelegere e de asemenea diferită de la individ la individ. Dacă aceea a studenților e la un nivel apropiat, este fiindcă ei n-au ajuns direct de pe stradă, cum se spune, în sala de curs, în schimb, înțelegerea participanților la mitinguri politice nu are numitor comun, din cauză că ei participă din multiple și diverse motive, fie politice sau de partid, fie legate de interese strict personale, complet necuantificabile. Mi-a fost totdeauna, și de la început, perfect la îndemână să mă adresez studenților, mi-a fost deseori, până la sfârșit, peste mână să mă adresez unei mase de cvasi necunoscuți. Pe chipul studenților citeam lesne cât de interesați sau dezinteresați sunt de ceea ce le spuneam. Chipurile participanților la miting mi s-au părut mereu indescifrabile. Am căutat de fiecare dată un chip sau altul care să-mi dea senzația că lucrurile despre care vorbesc îi sunt, cât de cât, familiare. Uneori descopeream în mulțimea din fața mea un asemenea chip și eram fericit. Atunci să vezi cum se umfla debitul meu politic! Mi s-a spus uneori că am vorbit strălucit în cutare împrejurare. Eu însumi nu păstrasem nicio amintire de la întâlnirea electorală cu pricina. Mai mult, întâlnirile politice s-au suprapus peste o experiență nefericită din cariera mea didactică. Prin anii 1970, am ținut câteva ore, la insistențele nu mai știu cui, la Școala Populară de Artă. În Sala Dalles din Capitală, se strângea de obicei un public eterogen, de toate vârstele, de la școlari la bătrâni, variabil instruiți și aparținând de cele mai diverse profesii. După două încercări, am fugit mâncând pământul. N-am reușit să intuiesc media cunoștințelor oamenilor din fața mea. Mi se părea că vorbesc în gol. Despre capacitatea lor de a-mi înțelege măcar limbajul, nu mi-am putut face nicio idee. Am avut sentimentul oribil că dascălul din mine și-a dat, pur și simplu, duhul. E și motivul pentru care n-am fost niciodată ispitit să predau la universități particulare, unde nu exista filtrul unui concurs de admitere.

Memoria mea a conservat numeroase astfel de întâlniri care mi-au lăsat sentimentul de a le fi ratat pe de-a-ntregul sau în parte. Nu știu de unde mi se trage senzația că majoritatea au avut loc în București. Era dificil să apreciezi dinainte cum vor decurge. Unele au început prost, dar au sfârșit bine. De exemplu, aceea din Sibiel, satul unde s-a născut tatăl meu. Am mai evocat-o. Sala din Casa de Cultură, o cădire din cărămidă aparentă, datând de după 1918, era pe jumătate goală când i-am trecut pragul, însoțitorii mei și cu mine. Goală și rece, la propriu și la figurat. Îmi petrecusem multe vacanțe în sat, unde trăiseră până nu de mult sora și cumnatul tatălui meu, sau la munte, în Godea, unde sibielenii își aveau cabanele, când urcau la cosit, vara, păzindu-și vacile sterpe. Un sfert din sat purta numele tatălui meu. De la nume mi s-a tras răceala inițială. După oarece strădanii din partea mea de a îmblânzi atmosfera, când vorbele bunică-mii îmi sunau în urechi – „Să știi, măi băiete, că sighelenii îs oameni răi!“ – un țăran din primul rând de bănci m-a apostrofat: „Mă, Niculaie, tu să ne zâci nouă de ce nu ți-o plăcut numele de Apolzan!“ Asta era! Individul care le solicita votul își schimbase numele care-l lega de Sibiel! Ce ingrat! Le-am explicat când și de ce mi-l schimbasem. Le-am arătat buletinul pe care figurau amândouă numele. Brusc atmosfera s-a încălzit, ca și cum cineva ar fi făcut focul, și așa a rămas până la urmă. Habar n-am câte voturi îmi vor fi adus orele din urmă ale înâlnirii de la Sibiel. Ți-am mai spus, dragă Daniel, că am avut, pe de altă parte, un „succes“ neașteptat tocmai în locuri de care nu mă lega nimic. În Maramureș, bunăoară. Îți amintești că ți-am povestit ce primire ne-au făcut sătenii de pe Iza și nu numai, când l-am plimbat prin județ pe Șuichi Kato, profesorul japonez, uluit de ospitalitatea, de mesele întinse, de slujbele din biserici, de mulțimea ieșită pe ulițe, mai presus chiar decât civilizația lemnului, care i-o amintea profesorului pe aceea din țara lui. Ceea ce Șuichi Kato nu știa era că nu pe criticul literar îl întâmpinau moroșenii, ci pe omul politic.