La Metropolitan, o nouă prezentare a artei Europei Occidentale dintre 1250 și 1800

Sălile dedicate artei Europei occidentale au fost, pentru decenii, punctul focal al oricărei vizite la Metropolitan. Gusturile publicului s-au modificat însă. În multe zile, chiar înainte de penuria de turiști adusă de pandemie, sălile din această aripă a muzeului erau supărător de goale. Cauzele sunt multiple. Pe de o parte, a continuat să ia amploare interesul pentru arta unor geografii și spiritualități îndepărtate de epicentrul european și vizitatorii s-au îndreptat spre alte zone ale unei instituții având o colecție cu adevărat universală. Pe de alta, tinerii – aceia pentru care fenomenul artistic mai prezintă încă interes – s-au obișnuit cu gratificarea imediată oferită de un flux informațional în timp real și, dorind în primul rând să afle ce se produce „acum“, au migrat spre alte instituții ale New York-ului. În pofida unor strădanii recente, abilitatea Metropolitanului de a oferi o privire cât de cât adecvată asupra fenomenului artistic contemporan este cvasi-inexistentă.

Conducerea muzeului speră ca această permanentă atracție către „nou“ să reaprindă interesul pentru galeriile dedicate artei europene de dinainte de 1800, inaccesibile pentru câțiva ani și parțial redeschise, cu o nouă înfățișare, acum câteva săptămâni. Tot procesul de reorganizare a lor a pornit de la motive foarte prozaice. Construite în 1939 și remodelate ultima dată în 1952, galeriile 600 – 644, aflate la primul etaj, au fost prevăzute cu un uriaș ansamblu de luminatoare și de jaluzele care să permită accesul luminii naturale. În timp, acesta s-a deteriorat și a trebuit înlocuit cu un sistem modernizat, ajustabil în funcție de sezon și de oră. Întreaga operație, începută în 2018, a fost planificată să dureze până în 2022. Între timp, cele mai importante lucrări aparținând „Epocii de Aur“ a picturii olandeze au fost mutate temporar la subsolul aripii Lehman, iar restul fabuloasei colecții a fost depozitat în spații inaccesibile publicului.

Acum, când s-a terminat renovarea a circa jumătate dintre galerii, curatorii au inițiat reinstalarea acestora, o misiune și ea temporară, în așteptarea terminării întregului proces. Incluzând evident doar o parte a exponatelor existente, alese pe criterii nu foarte clare, noua alcătuire a galeriilor obligă vizitatorii să facă salturi fără noimă între epoci care nu au nicio legătură între ele (două săli alăturate sunt dedicate artelor decorative din timpul Renașterii și picturii neoclasice franceze). Totodată, această nouă „punere în scenă“ este însă probabil indicativă pentru ceea ce va avea de înfruntat publicul în 2022.

În trecut, sălile erau organizate atât cronologic – începând cu urmașii lui Giotto – cât și geografic. Acum, curatorii par preocupați de noi direcții. Dacă succesiunea temporală este în bună măsură respectată, ei încearcă să urmărească evoluții artistice la un nivel pan-european și, nu numai atât, conform unor criterii tematice… Noua instalare este desigur marcată și de nevoia instituției de a răspunde unor preocupări devenite acute: un număr de comentarii se referă la colonialism, la comerțul cu sclavi etc. O sală întreagă este exclusiv dedicată pictorițelor franceze din secolul al XVIII-lea, unele dintre ele artiste remarcabile – Vigée-Lebrun – dar cele mai multe nu.

Departe de a fi nouă, poate cea mai interesantă dintre propunerile curatorilor este sublinierea dialogului dintre arta produsă la nord și la sud de Alpi. Marcată de diferențe politice sau lingvistice, Europa occidentală era totuși unită la sfârșitul Evului Mediu prin moștenirea comună greco-romană și catolicism. Schimburile economice și culturale erau mai numeroase ca niciodată. În pictură, ideile peninsulare despre reprezentare cu ajutorul perspectivei liniare au fost adoptate de întregul continent. Similar, preocupările nordicilor pentru miniatural și verosimilitudinea detaliilor au influențat treptat pictura cisalpină.

Modul în care realismul neerlandez și-a pus amprenta pe portretistica italiană a secolului al XV-lea este foarte bine exemplificat la Metropolitan. Extraordinarele imagini reprezentându-i pe bancherul florentin Tommaso Portinari și pe soția acestuia, pictate de Hans Memling la Bruges în 1470, sunt rezultatul unui secol de evoluție a portretului în ulei, evoluție ilustrată de lucrări aflate în aceeași sală de Rogier van der Weyden („Francesco d’Este“), Petrus Christus („Portret de călugăr“) sau Dieric Bouts. Chipurile lui Memling au în mod clar ceva în comun cu „Portretul de tânăr“ al lui Antonello da Messina, datând din aceeași perioadă; nu este vorba numai de modul de tratare a luminii ci și de o incipientă preocupare pentru redarea vieții interioare a personajelor. Comparația cu dublul portret pictat de Fra Filippo Lippi, reprezentând pentru prima oară un cuplu într-un cadru domestic cu o grădină în fundal, este revelatoare: în pofida redării cu mare grijă a detaliilor vestimentare, personajele, văzute din profil, par lipsite de viață… Noul mod, mai puțin idealizant, de a vedea chipurile, se extinde și la picturi cu subiect religios. Două tablouri alăturate, ambele reprezentând Fecioara și Pruncul, pictate de Giovanni Bellini și de Dürer (după voiajul acestuia în Italia) vorbesc despre un interes comun în simplificarea formelor și în folosirea unei scheme coloristice similare… Alte puncte de comunicare sunt legate de începuturile peisajului ca formă de reprezentare cvasi-independentă: două scene de vânătoare de Piero di Cosimo descriu, ca și celebrul „Secerătorii“ de Bruegel, o aceeași lume a integrării omului în natură, inspirată de scrierile lui Lucretius…

Într-o altă ordine de idei, gruparea unor tablouri produse în Italia, Spania și Franța secolului al XVII-lea pare, la rândul ei, pe deplin justificată. Caravagismul a fost într-adevăr, ca instrument al Contrareformei, un fenomen la nivel continental. Nu este vorba neapărat de introducerea naturalismului și a clarobscurului în picturi cu tematică religioasă. Trei tablouri amplasate pe același perete – „Cântăreț la lăută“ de Valentin de Boulogne, „Ghicitoare“ de Georges de La Tour și „Femeie cu chitară“ de Simon Vouet – împreună cu probabila lor sursă de inspirație – „Muzicanții“ lui Caravaggio – ilustrează același amestec de referințe alegorice și de trimiteri la contemporaneitate, combină compoziții îndrăznețe cu o atentă grijă pentru redarea detaliilor vestimentare… Alăturarea unor picturi cu subiect mitologic sau biblic de Poussin („Răpirea sabinelor“, „Sfinții Petru și Ion vindecând paraliticul“ ) și Rubens („Lot și fiicele sale“) te ajută să descoperi – dincolo de vechea dispută între primordialitatea desenului sau a culorii – rădăcini comune legate de experiența lor într-o Romă plină de referințe la Antichitate… Copacul contorsionat din fundalul tabloului rubensian „Venus și Adonis“ (1630) sau „Pădure în zori și vânătoarea de cerbi“ sunt exemple reprezentative ale puțin cunoscutului dar remarcabilului talent de peisagist al pictorului flamand. Subliniata opoziție dintre aceste imagini – născute din tradiția neerlandeză și prefigurându-l pe Delacroix – și clasicismul plin de lumină al „Răsărit-ului“, pictat de Claude Lorrain în aceeași perioadă, este una dintre juxtapunerile remarcabile propuse de noua instalare de la Metropolitan… Chiar și în absența exemplelor olandeze, ansamblul de portrete din epoca Barocului, de la siluete aristocratice pictate la comandă („James Stuart, Duke of Richmond and Lennox“ de Van Dyck) la autoportrete (Velázquez, „Rubens, Helena Fourment și fiul lor Frans“), este reprezentativ pentru un anume stil „internațional“ ce caracteriza perioada.

Este cert că istoria picturii occidentale poate fi depănată în multiple feluri. O privire de ansamblu, alăturând tablouri concepute în aceeași perioadă, dar în medii culturale oarecum diferite, are meritele ei. În același timp, există caracteristici naționale, locale, care se transmit de la o generație la alta, chiar dacă originea lor este externă. Succesul școlii portretistice englezești este inexplicabil fără a lua în considerare influența lui Van Dyck, un pictor de statură cu adevărat europeană, invitat în Anglia de Carol I. Portretele sale, menționate mai devreme, și-ar fi găsit foarte bine locul și alături de „Mrs. Grace Dalrymple Elliott“ de Gainsborough care domină o sală dedicată picturii engleze din secolul al XVIII-lea… Nu este singura legătură pe care actuala instalare o ignoră. De exemplu, influența lui Claude Lorrain asupra unor generații succesive de peisagiști francezi nu este nici ea reliefată.

Într-una dintre nou configuratele galerii – cea dedicată civilizației florentine din vremea lui Lorenzo Magnificul – este încercată integrarea unor exponate reprezentând artele „minore“, decorative. Este o propunere, validată de altfel în multe alte zone ale muzeului, care ar trebui extinsă. În general, ideile curatorilor despre importanța relativă a diverselor „teze“ care trebuie ilustrate vor evolua, firește, până la viitoarea reinstalare preconizată pentru 2022. Nu mai este prea mult până atunci.