Mirarea Pacepa

Acesta era titlul textului pe care îl publicam în „Jurnalul Național“ în ziua de 14 ianuarie 2005. (Împreună cu un interviu pe care îl puteți citi în pag. 21 a numărului de față al revistei noastre. N.R.)

În 1990, Ion Mihai Pacepa mă contacta spre a-mi propune realizarea unui interviu pentru Vocea Americii (VOA). Prima mea reacție a fost să-l întreb „De ce tocmai eu?“ Pentru că sunteți Dorin Tudoran și vă respect.“

N-am știut dacă trebuia să fiu flatat și să accept imediat propunerea. Nu știam nici dacă declaratul respect era suficient pentru a accepta realizarea interviului. I-am cerut să-mi acorde un răgaz de 48 de ore, după care îi voi da un răspuns. Aveam nevoie și de acordul conducerii VOA.

L-am contactat după termenul stabilit. Obținusem acordul conducerii VOA. I-am spus că sunt gata să accept propunerea sa cu condiția de a-mi răspunde la toate întrebările. A fost de acord. Unele din întrebări nu i-au făcut plăcere, dar a răspuns și la ele.

După difuzarea interviului am rămas în contact. Corespondam, discutam la telefon. Peste ani, pentru el devenisem „Dorin“. Pentru mine devenise „Mike“. Mă amuzam citind în publicațiile românești că era mort de mult. Unii autori „bine informați“ ofereau chiar detalii legate de data și felul cum murise.

Când, după 15 ani de la realizarea acelui interviu, hotăra să ofere spre publicare „Jurnalului Național“ transcrierea interviului, mă contacta spre a îmi împărtăși hotărârea și spre a-mi cere acordul.

I-am spus că interviul nu era nici proprietatea mea, nici proprietatea sa. Era proprietatea Vocii Americii. Dacă obținea acordul celor care erau îndrituiți să-l ofere, nu aveam nimic împotrivă.

Înaintea publicării, m-a rugat să „prefațez“ apariția interviului în ziar. Așa s-a născut Mirarea Pacepa. Am știut că „Mike“ s-ar fi așteptat la un text mai călduros, dar la rându-i a acceptat că „Dorin“ nu putea scrie altfel decât o făcuse. Totuși, ne despărțea prea multă istorie.

Dacă din cele pe care mi le-a mărturisit ar fi să aleg situația care l-a marcat profund după refugierea în Statele Unite, n-aș avea prea multe ezitări.

Într-o zi din perioada în care aștepta răspunsul la cererea sa de azil politic, a fost anunțat că peste câteva ore va merge la Casa Albă. Ajuns acolo, a fost introdus într-o cameră. La birou se afla Zbigniew Brzezinski, consilier pentru Securitate Națională al președintelui Jimmy Carter.

Pacepa a spus „Bună ziua“. Brzezinski nu a spus nimic, rămânând cu ochii ațintiți pe o pagină la care lucra. În fața biroului se aflau două scaune. După momente de așteptare și ezitare, Pacepa s-a hotărât să se așeze pe unul din ele. Brzezinski a ridicat ochii, s-a uitat pe sub ochelari și l-a întrebat: „Generale, te-a invitat cineva să te așezi?“

Nu era decât primul șoc. Cel care avea să urmeze era și mai puternic. Brzezinski avea să-i spună lui Pacepa că președintele hotărâse să i se acorde cererea de azil politic, dar, dacă ar fi fost după el, l-ar fi suit într-un avion și l-ar fi trimis înapoi în România.

Brzezinski îi mai spunea că personal nu credea nimic din ce împărtășise Pacepa autorităților americane. Și apoi, adăuga el, Washingtonul depusese mari eforturi spre a construi o relație bună cu Bucureștiul. Ceaușescu era un om politic demn de respect pentru atitudinea sa antisovietică, iar azilul politic acordat lui Pacepa urma să aibă un efect negativ în relațiile dintre Washington și București.

Mulți oameni politici se înconjoară de consilieri nu atât spre a ține cont de sfaturile pe care le primesc de la aceștia, ci mai degrabă pentru a-i vedea pe consilieri dându-le dreptate în toate cele. O rețetă sigură pentru eșecuri de toate felurile.

La dispariția lui Ion Mihai Pacepa îndrăznesc să spun că, deși s-a îndoit el însuși de multe dintre cele împărtășite americanilor de Pacepa, președintele Carter a făcut bine că nu a ținut cont de recomandarea lui Brzezinski de a-l trimite pe Pacepa înapoi la București, adică la moarte sigură.

Multe din cele ce au urmat după decembrie 1989 în România i-au dat dreptate lui Pacepa, dar controversele legate de personalitatea lui nu vor dispărea, probabil, niciodată.

________________

Mirarea Pacepa – Interviu

Printre atâtea uriaşe mirări ale lui ianuarie 1990, cea provocată de faptul că urma să realizez tocmai eu primul interviu pe care îl da dl Ion Mihai Pacepa după evenimentele din decembrie 1989 a fost poate cea mai şocantă. Mă revedeam în acel avion al companiei Austrian Airlines în care părăseam România în ziua de 24 iulie 1985, după ani de hărţuială şi o grevă a foamei de 40 de zile, şi acea imagine a unei familii împuţinată de frică şi incertitudini nu se potrivea deloc cu imaginea unor Ion Mihai Pacepa şi Dorin Tudoran petrecând o jumătate de zi împreună pentru a discuta şi imprima un interviu.

În cei patru ani şi jumătate pe care îi trăisem deja în America avusesem şansa să aflu de la oameni demni de toată încrederea nu doar în ce constaseră eforturile dlui Pacepa de a trezi la realitate autorităţile americane în legătură cu Ceauşescu şi regimul său criminal, dar şi despre furcile caudine pe sub care continua să treacă ciclic fostul Şef al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii. Totuşi, vieţile noastre fuseseră prea diferite pentru ca Dorin Tudoran să nu aibă mai mult decât o strângere de inimă împărţind cu Ioan Mihai Pacepa o jumătate de zi de discuţii.

După politicoasele, protocolarele formule de introducere, m-am trezit – ca de atâtea ori în viaţă – făcând „ce nu se face“: i-am mărturisit dlui Pacepa starea mea de inconfort. S-a uitat la mine mai mult pe sub ochelari decât prin lentilele lor, a zâmbit cu o tristeţe discretă şi mi-a spus: „Vă înţeleg. E normal. Din păcate nu avem timp acum să discutăm motivele reacţiei dumneavoastră. Haideţi să încercăm să realizăm acest interviu. Dacă reuşim, bine. Dacă nu – renunţăm. Dacă reuşim, avem şanse să discutăm şi alte lucruri, altădată şi pe îndelete.“ Am reuşit. Sunt şi astăzi bucuros că am trecut peste un prag al reţinerilor ce îmi părea iniţial mai înalt şi mai straşnic ca Zidul chinezesc.

La 15 ani după înregistrarea şi difuzarea acelei discuţii, iată că „Jurnalul Naţional“ este interesat să publice astăzi cea mai bună parte a interviului şi să retipărească un text al dlui Pacepa publicat în 1996, simultan în ziarul „Ziua“ şi săptămânalul newyorkez de limbă română Lumea liberă. La şase ani după discuţia noastră, dl Pacepa încerca să atragă atenţia încă şi încă o dată că demantelarea Securităţii nu prea începuse.

Când mi-a împărtăşit gândul de a oferi Jurnalului Naţional spre publicare şi republicare paginile de astăzi, l-am întrebat de ce o face. Mi-a răspuns succint aşa cum îi este obiceiul: „Paginile acestea sunt încă de stringentă actualitate, deoarece telefoanele continuă să fie interceptate ilegal în Bucureşti şi România continuă să fie singura ţară din Europa care are 9 servicii secrete – toate pline ochi cu foşti securişti.“

Cu puţin timp în urmă, dna Zoe Petre, fost consilier principal al fostului preşedinte Emil Constantinescu, scria în „Ziua“ că telefonul Domniei-sale continuă să fie ascultat. Când informaţia despre o astfel de practică abominabilă vine și de la un fost şef de servicii secrete, cu prostul obicei de a se ţine la curent cu ce se întâmplă în România, şi de la un fost consilier prezidenţial, teamă îmi este că informaţia cu pricina este adevărată. În timpul mandatului prezidenţial al dlui Constantinescu s-a făcut reanalizarea dosarului de condamnare a dlui Pacepa şi s-a dat decizia pentru care a mai fost nevoie de ani buni spre a fi pusă în aplicare.

Dacă nu mă înşală memoria, la sfârşitul mandatului său, dl Emil Constantinescu avea să spună, parcă, ceva de felul: „M-a învins Securitatea“ sau „M-au învins structurile…“ Nu cred că toate neîmplinirile administraţiei Constantinescu pot fi explicate prin forţa deţinută încă de membrii nu tocmai fostelor servicii secrete, dar nu poate fi nicio îndoială că asemenea „cârtiţe“ – mâncând un cozonac bun în toate formaţiunile politice româneşti – s-au simţit pentru singura oară ameninţate serios în acei ani şi au reacţionat cu o duritate şi solidaritate de care nu au avut nevoie în celelate administraţii postdecembriste. Dl Pacepa are dreptate – din nefericire unele pagini sunt încă de mare actualitate pentru ca o pagină a istoriei româneşti să poată fi, în sfârşit, întoarsă.

Din motive de spaţiu tipografic, am înţeles decizia dlui Pacepa de a publica doar o parte a discuţiei noastre. Din ce a rămas pe dinafară, cea mai bună parte este compusă din întrebări ale mele. Mai importante sunt răspunsurile la ele, şi ele există aproape în totalitate în textul încredinţat spre publicare „Jurnalului Naţional“. La rându-mi, i-am cerut dlui Pacepa să fie de acord să reproduc în această prezentare una din întrebările mele şi răspunsul la ea ce nu şi-au găsit loc în textul oferit Jurnalului Naţional de dl Pacepa. Le reproduc mai jos, cu speranţa că ele pot oferi imaginea vâltorilor prin care au trecut oameni ca dl Pacepa, după ce au hotărât să rupă cu un regim criminal:

„ – Din câte ştiu, aţi luat atitudine publică numai în 1985. Ce s-a întâmplat până atunci?

După ce am obţinut azilul politic în Statele Unite, am făcut tot ce am putut ca să prezint autorităţilor americane adevărata faţă a lui Ceauşescu. Din păcate, însă, preşedintele american Jimmy Carter, care a fost gazda lui Ceauşescu numai cu trei luni înainte de a-mi acorda azilul politic, a fost un om mult prea onest ca să poată crede că preşedintele României nu putea dormi noaptea, dacă nu minţise pe cineva în timpul zilei. De fapt, preşedintele Carter nu a crezut o singură vorbă din tot ce am raportat autorităţilor americane despre Ceauşescu.“

În decembrie 1989, dubiile ce mai rămăseseră în legătură cu acurateţea informaţiilor oferite de dl Pacepa autorităţilor americane aveau să dispară cu totul. A fost, de altfel, şi motivul pentru care în acea perioadă dl Ioan Mihai Pacepa a fost redescoperit de mulţi Toma Necredinciosul, iar fostul Şef al Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii a fost solicitat intens să analizeze moştenirea post-Ceauşescu şi caracterul deciziilor ori lipsa unor decizii ale noilor guvernanţi de la Bucureşti.

În România, dl Ion Mihai Pacepa continuă să fie crezut de unii şi necrezut de alţii. Declaratele motive ale desprinderii sale de un sistem abominabil sunt considerate sincere de unii, şi nesincere – de alţii. Contribuţia sa la prăbuşirea lui Ceauşescu şi a sistemului său este recunoscută de unii şi negată de alţii. Pentru unii, este un om care a dovedit că se poate rupe cu un sistem criminal, chiar când ai ajuns într-o funcţie ameţitoare, pentru alţii rămâne un trădător.

Lucrurile vor sta astfel pentru foarte multă vreme şi numai arhivele timpului – a căror deschidere nu o poate pripi nimeni – vor aduce răspunsuri pe care mulţi le mai aşteaptă cel puţin la unele din mirările lor.

Dl Ion Mihai Pacepa are astăzi o experienţă de viaţă mult prea întinsă spre a nu accepta o asemenea realitate. Ce pare că nu acceptă este doar să i se refuze dreptul de a-şi apăra adevărul. Că adevărul său se va suprapune într-o bună zi cu ceea ce vom considera cei mai mulţi dintre noi că este adevărul-adevărat este o decizie a timpului şi a felului în care suntem capabili să scriem şi să ne asumăm istoria.

(„Jurnalul Naţional“, 14 ianuarie 2005)