Iată o temă rareori luată în considerare, deși o mulțime de consecințe, între care plagiatele, decurg din ea: cum se face o teză de doctorat. Am citit doar o carte ceva mai veche a lui Umberto Eco, un soi de ghid anterior însă epocii internetului, ceea ce îi dă un aer oarecum vetust. Internetul este, de altfel, cel care a creat nu puține din criteriile actuale referitoare la valabilitatea tezelor de doctorat. E adevărat că nu în primul rând în literatură, domeniul pe care îl am în vedere, fapt care nu mă scutește de a-i acorda atenția cuvenită. Înainte de a exista internetul, problema aflată astăzi în centrul preocupărilor noastre, doctoranzi și conducători de doctorate, adică problema originalității, era una secundară. Creșterea practic infinită a bazei bibliografice în deceniile din urmă a facilitat plagiatul. Solomon Marcus îmi spunea cândva că s-a retras din toate comisiile de doctorat în matematică, fiindcă nu are niciun mijloc de a verifica sursele tezelor, așa că un plagiat bine conceput putea fi lesne trecut cu vederea. Literații nu sunt scutiți de această dificultate, mai ales cei specializați în literatură română, deși „universalitatea“ temelor lor nu se compară cu aceea din matematică. O verificare rămâne oricând posibilă, dacă se respectă anumite reguli.
Cea dintâi regulă privește alegerea temei. Cine face alegerea? Iată întrebarea cu care se cade să începem. În trecut, găseam firesc să las alegerea temei la dispoziția doctorandului. Nu integral, desigur. Mi se părea firesc ca el, ca și masterandul sau autorul tezei de licență, să propună tema în funcție de anumite cunoștințe prealabile, de predilecții sau interese de natură personală. Odată creată posibilitatea sau, vai, probabilitatea ca o apăsare pe butonul computerului să-i furnizeze doctorandului orice informație dorește, lărgind la nesfârșit domeniul de preocupări și multiplicând de sute sau, în alte discipline decât literatura, de mii de ori sursele, acest lucru n-a mai fost posibil. Conducătorul de doctorat este astăzi cel care propune tema și schițează bibliografia. Sau ar trebui să fie. Acordul doctorandului devine facultativ. Se limitează astfel considerabil posibilitatea plagiatului. Din moment ce conducătorul și doctorandul fac operația cu pricina, folosirea altor surse, de pe internet îndeosebi, ascunse sau ilicite, iese în bună măsură din discuție. Orice depășire a cadrului stabilit din capul locului reprezintă un semnal de alarmă. Dincolo de aspectul strict profesional, rolul conducătorului devine un element esențial de natură etică: el nu se poate deroba de la răspunderea care-i revine pentru acuratețea științifică a tezei. Felul cum au reușit atâtea și atâtea sute, poate mii, de teze să ocolească această obligație deontologică rămâne pentru mine de neexplicat.
O altă regulă practică, valabilă îndeosebi în disciplina noastră, este cerința de a fi evitați marii autori: pe aceștia, conducătorul tezei n-ar trebui să-i recomande decât în condiții foarte stricte. Știu din experiență că un doctorand, cu excepții rarisime, n-are de obicei nimic important de adăugat comentariului critic al operei unor Eminescu, Arghezi, Sadoveanu, Bacovia și alții. Cerința nu e destul de frecvent respectată, ceea ce dă naștere unor lucrări, în cel mai bun caz, lipsite de originalitate, dacă nu compilate sau plagiate. Îi face pandant prudența de a alege temele mari, generale, îndrăgite de toți Gâgă care țin cu orice chip să devină doctori în Litere.
O portiță de ieșire din acest dublu impas o reprezintă alegerea unei teme cu caracter documentar. Nu e niciodată exclusă cu totul șansa de a descoperi inedite, chiar din autori vechi, editați și reeditați. Nu ne mai aflăm în situația deplânsă de Călinescu în anii 1930, când lipseau astfel de ediții sau când cele existente nu îndeplineau niciun criteriu științific. Cu toate acestea, continuăm să nu avem ediții critice decât pentru relativ puțini scriitori importanți, așa că rămâne posibilă existența unor lacune bio-bibliografice. Doctoranzii pot contribui la umplerea lacunelor. Tezele cele mai norocoase sunt, în aceste condiții, contribuții istoriografice utile. Și originale, prin forța lucrurilor. Unii doctoranzi își simt orgoliul lezat de o asemenea indicație, dar trebuie convinși că ea este spre binele lor. Există de altminteri o mentalitate standard a doctoranzilor și, mă tem, și una a conducătorilor de teze care stă la baza dorinței de a-și vedea teza apreciată ca o contribuție critică. Neîndoielnic, se pot ivi într-o promoție unul-doi tineri capabili să producă interpretări înnoitoare ale operelor majore. Dar cei mai mulți se vor mărgini la a transforma în clișee observațiile și aprecierile înaintașilor. Primii vor deveni eventual critici. Ultimii, dascăli. Mai trebuie spus că modalitatea documentară nu e dezonorantă decât în capul celor care împing ambiția până la a face din mediocrele lor teze monografii de mari autori. Studiu doct plus bibliografie. O astfel de aplecare trebuie privită cu multă circumspecție de către conducătorul tezei și în principiu refuzată. Atenție însă! Parcurgerea bibliografiei critice anterioare este obligatorie ca și lectura operei. Când Călinescu sau Zamfir nu citează în Istoriile lor pe nimeni, doctorandul poate fi tentat să facă la fel, mai ales când nu poate compila, darămite plagia, ceea ce înseamnă că nu poate ascunde sursa.
Cazul mai frecvent este totuși de a cita în devălmășie: de a pune în aceeași oală, după modelul Anexelor așa de răspândite sau al unor manuale, interpretări divergente, chiar opuse, fără a explica însă acest lucru, altminteri absolut firesc. Baltagul a avut mai mereu parte de acest talmeș-balmeș care nu produce decât confuzie.
O teză acceptabilă presupune, în cele din urmă, și respectarea unor criterii de natură așa zicând tehnică. Am remarcat uneori la doctoranzii mei lipsa unor cunoștințe elementare de redactare. Nu le-a spus nimeni cum se face o bibliografie și, cu atât mai puțin, că există modalități diferite de la o cultură la alta. În ce mă privește, eu le cer un singur lucru: consultarea aparatului bibliografic să fie clară și simplă. Indiferent de tipul de organizare. În anul I de facultate, seria mea a urmat un curs de instrumente critice, dispărut ulterior. Acolo am învățat o mulțime de lucruri necesare în redactarea unui text critic sau a unui aparat bibliografic. Ar trebui prevăzut din nou în programă. M-aș angaja să-l fac gratis. Păstrând proporțiile, o teză de doctorat se editează ca o carte. Dar pe viitorii editori cine și ce-i învață? În orice caz, nu facultatea. Care nu formează nici măcar librari, parte inconturnabilă a întregului proces. O fi cartea o marfă, dar librarul nu e un vânzător de cartofi. Acestea și altele nu pot lipsi din bagajul necesar doctorandului. Și ele se învață. Mai rămâne să vă spun unde. Dacă aș ști.