La o margine
la o margine, departe de larmă și vuiet
mă uit cum se clatină firele de iarbă-n vânt.
Totul e posibil dacă e pace-n fiecare.
dinspre ea totul e cu putință.
aidoma unui alpinist, doar despovărat
se poate pătrunde-n taina frumuseții.
Unde bucuria întâlnește durerea e un loc rar
un abis ca răstimpul dintre două răsuflări.
de acolo începe calea.
drum de întoarcere nu mai există, însă
una sunt vorbele murmurate
și mereu cu totul altul
sentimentul lăuntric.
Doar binecuvântarea înfiripă un răgaz
în durere, în suferință, când simți însuși
timpul ațipind în piatră
Și-n acest răstimp se insinuează lent
tămăduirea: doar binecuvântând totul
dai de sensul durerii pe aceste meleaguri
tot mai defrișate de om
Reîntoarceri
ieri noaptea a murit în somn un cerșetor
sub un arbore al insulei, aproape de fluviu
și-n noaptea următoare ardeau acolo câteva
lumânări. nu se știe cine le-a pus, însă
două lebede nu se mai dezlipeau de mal
oare, doar atrase de lumina răsfrântă-n jur?
Trecut de miezul nopții. era frig și cerul
doldora de stele. le priveam cum le-a privit
și el înainte de a se stinge, simțind
în clipa aceea
cum ceva ne soarbe orice am face, orice
am gândi de-a lungul întregii vieți
fără să bănuim măcar
Frunzele stinse foșneau
încet peste iarba înghețată
însă lumânările ardeau ocrotite de liniște
și ramuri, cum s-a crezut și el ocrotit
când s-a lăsat acolo contemplând
ca și mine, cerul.
Privirea mea întâmpină
privirea lui răsfrântă
căci totul se reîntoarce. ne reîntoarcem
și noi câtă vreme cineva ne va aprinde
nevăzut în noapte, o lumânare
Vei citi tu oare
peste ani aceste mărturisiri dinspre
o însingurare care a ales incertitudinea
și necunoscutul într-o lume care complică
totul în această recluziune a cuvintelor
ne deosebim pesemne doar prin gradul
de sminteală, unde întreaga istorie pare
să fie una a dereglării colective sporindu-și
necontenit ramificările:
ființarea nu poate fi gândită. trebuie simțită
cum floarea – o iluminare a lumii vegetale.
eu am fost mereu cu atât mai sigur
cu cât îmi apărea mai nesigur totul
în exercitarea prezenței
o neatârnare de care mulți se loveau
ca de un zid, puțini întâmpinându-mă
cu străvechiul surâs la vederea florii înălțate
cu dreapta
Bolboroseli savante traversând secolele
în rumoarea aplauzelor, după care
nimic nu se schimbă
Vei citi tu oare aceste rânduri într-o anume
înserare ostenită ca un șaman reîntors dintr-o
călătorie celestă, unde a fi conștient, floarea
înălțată
cu dreapta sunt în fond ruga, adâncă ca o copilărie
atât de adâncă, încât dacă te încumeți să te lași
în ea, ecoul ultimului pas te va ajunge doar pe
patul morții?
Joc final
într-adevăr, părinte Arsenie, umblăm
împiedicându-ne prin întuneric, orbecăim
prin bezna ce ne cuprinde pe furiș gleznele
vederea, mințile
și-am luat-o înainte iar
când mi-am întors capul
în urma mea nimeni, pustiu –
Doar pale de vânt așternând
pulberea peste uitare însă
nu și peste urmele pașilor
tăi pierzându-se undeva,
cu mult înaintea noastră
mântuind
Binecuvântată ploaia blândă de toamnă peste
așezări
grădini și păduri – o întoarcere în sine, în adânc,
peste
treptele spiralate ale memoriei, când se poate
constata
cu limpezime, cum ultimele rămășițe mentale
ale celor ce au întors spatele luminii
le-au fost și ele luate
însă ploaia cade peste somnolența majorității
peste indolența și isteria multora, înlesnind
furișarea lentă a beznei, organizând
obediența totală.
Cade peste o lume îmbolnăvită, slăbită, ostenită
Cade peste pământuri, ape și livezi otrăvite
Cade peste nepăsare, comoditate, ignoranță
Cade peste libertatea călcată în picioare
Cade peste lipsa solidarității, peste
înhăitarea întru colaborare și denunț
Cade peste guvernele aservite, peste
noi, cei ce îngăduim totul cu nepăsare
refuzând orice relatare, nevoind a crede
că demonia poate merge atât de departe
și ne desparte doar o dungă
de ora fatală înspre care se
rostogolesc neoprite frica
și prostia încleștate
una-n cealaltă
Cade peste angoasa, peste vina pe furiș
însămânțate
în acest punct de absolută răscruce, peste o lume
demonizată, lipsită de dumnezeu și de încredere.
Cade ca un memento peste mormintele
Ignorate, uitate ale martirilor, trezitorilor
Cade hașurând ochii copiilor, vietăților
ce-și înalță cu încredere privirea
spre tine
să nu ne mai rugăm așadar de teamă
doar dintr-o iubire, necontenit sporită.
Când am ales acest drum, această cale
am știut că nu există răgaz, că nu voi avea tihnă
decât în moarte.
Când chipurile minciunii, beznei,
fățărniciei se limpezesc treptat, iarna va fi aproape.
Iarna va fi grea.