Poeme de Andrei Zanca

 

La o margine

la o margine, departe de larmă și vuiet

mă uit cum se clatină firele de iarbă-n vânt.

Totul e posibil dacă e pace-n fiecare.

dinspre ea totul e cu putință.

aidoma unui alpinist, doar despovărat

se poate pătrunde-n taina frumuseții.

Unde bucuria întâlnește durerea e un loc rar

un abis ca răstimpul dintre două răsuflări.

de acolo începe calea.

drum de întoarcere nu mai există, însă

una sunt vorbele murmurate

și mereu cu totul altul

sentimentul lăuntric.

Doar binecuvântarea înfiripă un răgaz

în durere, în suferință, când simți însuși

timpul ațipind în piatră

Și-n acest răstimp se insinuează lent

tămăduirea: doar binecuvântând totul

dai de sensul durerii pe aceste meleaguri

tot mai defrișate de om

Reîntoarceri

ieri noaptea a murit în somn un cerșetor

sub un arbore al insulei, aproape de fluviu

și-n noaptea următoare ardeau acolo câteva

lumânări. nu se știe cine le-a pus, însă

două lebede nu se mai dezlipeau de mal

oare, doar atrase de lumina răsfrântă-n jur?

Trecut de miezul nopții. era frig și cerul

doldora de stele. le priveam cum le-a privit

și el înainte de a se stinge, simțind

în clipa aceea

cum ceva ne soarbe orice am face, orice

am gândi de-a lungul întregii vieți

fără să bănuim măcar

Frunzele stinse foșneau

încet peste iarba înghețată

însă lumânările ardeau ocrotite de liniște

și ramuri, cum s-a crezut și el ocrotit

când s-a lăsat acolo contemplând

ca și mine, cerul.

Privirea mea întâmpină

privirea lui răsfrântă

căci totul se reîntoarce. ne reîntoarcem

și noi câtă vreme cineva ne va aprinde

nevăzut în noapte, o lumânare

Vei citi tu oare

peste ani aceste mărturisiri dinspre

o însingurare care a ales incertitudinea

și necunoscutul într-o lume care complică

totul în această recluziune a cuvintelor

ne deosebim pesemne doar prin gradul

de sminteală, unde întreaga istorie pare

să fie una a dereglării colective sporindu-și

necontenit ramificările:

ființarea nu poate fi gândită. trebuie simțită

cum floarea – o iluminare a lumii vegetale.

eu am fost mereu cu atât mai sigur

cu cât îmi apărea mai nesigur totul

în exercitarea prezenței

o neatârnare de care mulți se loveau

ca de un zid, puțini întâmpinându-mă

cu străvechiul surâs la vederea florii înălțate

cu dreapta

Bolboroseli savante traversând secolele

în rumoarea aplauzelor, după care

nimic nu se schimbă

Vei citi tu oare aceste rânduri într-o anume

înserare ostenită ca un șaman reîntors dintr-o

călătorie celestă, unde a fi conștient, floarea

înălțată

cu dreapta sunt în fond ruga, adâncă ca o copilărie

atât de adâncă, încât dacă te încumeți să te lași

în ea, ecoul ultimului pas te va ajunge doar pe

patul morții?

Joc final

într-adevăr, părinte Arsenie, umblăm

împiedicându-ne prin întuneric, orbecăim

prin bezna ce ne cuprinde pe furiș gleznele

vederea, mințile

și-am luat-o înainte iar

când mi-am întors capul

în urma mea nimeni, pustiu –

Doar pale de vânt așternând

pulberea peste uitare însă

nu și peste urmele pașilor

tăi pierzându-se undeva,

cu mult înaintea noastră

mântuind

Binecuvântată ploaia blândă de toamnă peste

așezări

grădini și păduri – o întoarcere în sine, în adânc,

peste

treptele spiralate ale memoriei, când se poate

constata

cu limpezime, cum ultimele rămășițe mentale

ale celor ce au întors spatele luminii

le-au fost și ele luate

însă ploaia cade peste somnolența majorității

peste indolența și isteria multora, înlesnind

furișarea lentă a beznei, organizând

obediența totală.

Cade peste o lume îmbolnăvită, slăbită, ostenită

Cade peste pământuri, ape și livezi otrăvite

Cade peste nepăsare, comoditate, ignoranță

Cade peste libertatea călcată în picioare

Cade peste lipsa solidarității, peste

înhăitarea întru colaborare și denunț

Cade peste guvernele aservite, peste

noi, cei ce îngăduim totul cu nepăsare

refuzând orice relatare, nevoind a crede

că demonia poate merge atât de departe

și ne desparte doar o dungă

de ora fatală înspre care se

rostogolesc neoprite frica

și prostia încleștate

una-n cealaltă

Cade peste angoasa, peste vina pe furiș

însămânțate

în acest punct de absolută răscruce, peste o lume

demonizată, lipsită de dumnezeu și de încredere.

Cade ca un memento peste mormintele

Ignorate, uitate ale martirilor, trezitorilor

Cade hașurând ochii copiilor, vietăților

ce-și înalță cu încredere privirea

spre tine

să nu ne mai rugăm așadar de teamă

doar dintr-o iubire, necontenit sporită.

Când am ales acest drum, această cale

am știut că nu există răgaz, că nu voi avea tihnă

decât în moarte.

Când chipurile minciunii, beznei,

fățărniciei se limpezesc treptat, iarna va fi aproape.

Iarna va fi grea.