Ana Blandiana în lumea noastră

Cu o copertă sugestivă, cu fotografia autoarei așezată sub un clopot imens, ca centru de emisie al unor sonuri destinate să ajungă departe, noua carte de eseuri a Anei Blandiana ni se adresează tuturor, lumii în care trăim și cu care suntem, vrând-nevrând, solidari la nivel osmotic, și de aceea cred că se și intitulează, familiar și afectiv: Soră lume. Într-o generație care și-a tentat poeții către abrupte considerații de natură mai degrabă filosofică (mă gândesc la Ion Alexandru, la Marin Sorescu și la alții, foarte diferiți totuși între ei), Ana Blandiana este poeta care știe să guverneze în apele proprii atât poezia sa, inefabilă și strălucitoare, cât și eseistica sa, de sorginte mai degrabă civică și memorialistică, în care amintirile sunt spațiul de rezistență, dacă nu și punctul de plecare în același timp. O bună parte din aceste texte sunt amintiri care se transformă în eseuri sub lupa iscoditoare a încercărilor de a reanaliza și înțelege la alt nivel cele amintite, amintiri care demarează molcom, dar care își dezvăluie pe parcurs profunzimea și sensibilitatea umană descojind în același timp – ca de pe o rană – cicatricea sub care gâlgâie sângele viu al participării adânci la toate straturile de experiență, de exaltare, de admirație sau de durere: adică de viață.

Unele dintre aceste amintiri încep ca niște anecdote politice, cum au circulat nenumărate în anii de solidarizare cu „marele prieten“ de la Răsărit, ani în care, reamintesc, nu era permis nici să menționezi doar numele vechii provincii românești de-a stânga Prutului, adică al Basarabiei. Așa este de pildă emoționanta povestire a excursiei sale la Moscova, prima excursie a tinerei scriitoare în străinătate în organizarea Uniunii Scriitorilor, ca membră a delegației scriitorilor români; aici, într-o excursie independentă, neautorizată de gazde, apare „întâmplător“ inginerul basarabean Vasile Cucoș care îi pilotează prin oraș și care pătrunde în hotelul lor păzit de un gardian la fiecare etaj, așa zicând cu ajutorul unor sticle de coniac. Dar minunile se repetă în țara tuturor posibilităților, pentru că pe același personaj plin de resurse și dorința de a ajuta pe scriitorii români îl întâlnește peste câțiva ani, tot întâmplător, Adrian Marino; Cucoș îl ajută și pe el așa încât eseistul clujean aduce poetei din partea aceluiași basarabean prietenos un cadou, un album a cărui semnificație este dezlegată astfel, cu foarte posibila sa dublă semnificație, așa cum erau atâtea manifestări din acele timpuri complicate, greu de înțeles pentru cine nu le-a trăit în propria sa experiență de viață: „Și ce altceva putea fi decât nevoia de a mărturisi ceea ce devenise sau ceea ce fusese dinainte (…) poate o ultimă rază a sentimentului de fraternitate pe care îl trăise atunci, indiferent dacă fusese pus să-l trăiască sau plătise din greu pentru că l-a trăit“ (O călătorie inițiatică, II, p.46).

Credința neclintită că literatura și că, mai mult decât oricare altă încrengătură a literaturii, poezia este „o formă de supraviețuire“ din eseul cu același nume, se bazează pe faptul, universal recunoscut, că poezia ca spectacol, ca recitare publică ținând mai degrabă de teatralitatea unui ritual, a cucerit lumea contemporană și a schimbat într-o măsură considerabilă vechea condiție intimistă a liricii și nu numai simpla prezentare, nu numai „aparatul“, organizarea unei recitări publice și punerea în scenă a unui adevărat spectacol, cu recuzita corespunzătoare: Astăzi, ne spune poeta, nici măcar festivalurile de poezie nu mai seamănă între ele: „în timp ce unele sunt mici capodopere de organizare devenite aproape opere de artă, altele sunt mândre de caracterul lor boem și aiurit, iar altele sunt pur și simplu liste de recitaluri“. (p.157) Autoarea observă că unele dintre festivalurile de poezie „aproape nu au spectatori și nici nu își propun să aibă“, gândite fiind doar ca un pretext de convivialitate, ca o „formă de întâlnire și de apropiere a poeților“, iar deosebirea dintre ele ar consta mai ales în impactul public, în numărul de spectatori.

Ana Blandiana a scris de multe ori despre comunicare, adică despre acest mijloc de a nu fi singur și de a putea astfel cunoaște pe cineva în starea și funcția sa naturală, despre absența capacității de a-și depăși singurătatea care devine nu numai absența apetitului de a te destăinui cuiva, de a „sporovăi“ cu cineva doar pentru plăcerea convivialității, ci chiar absența facultății reale, practice, pentru a comunica, adică pentru a se comunica. În foarte interesantele răspunsuri la întrebările unor cercetători de la Institutul de Fizică Atomică, din 1984 (în chip firesc pentru acele vremuri, textul n-a putut să apară atunci, fiind interzis de Cenzura existentă), poeta vorbește despre intensitatea cu care erau singuri americanii pe care i-a cunoscut la ei acasă, pentru că: „americanii sunt, de la prima întâlnire, foarte drăguți, amabili, fără nici un fel de morgă sau prejudecăți“ și era evident că ei voiau să fie deschiși, „dar după o oră, după o săptămână și după o lună, îți dădeai seama că nu ai progresat cu nimic față de prima clipă, că nu se trece, că nu se poate trece dincolo de această barieră a primului contact“ și că această barieră este un dat obiectiv „rezultat din inexistența unui teren de comunicare între oameni“ (Să vorbim pur și simplu, din vol. Spaima de literatură). Față de această poziție, noi – și probabil europenii în general – suntem mai puțin concentrați asupra profesiunii pentru că ne mai interesează și alte lucruri decât profesiunea, oricât de jenantă ar părea această risipire de timp și de inteligență, pricinuită adesea de snobism („ai văzut ultima montare a Scrisorii pierdute?“ este o întrebare firească nu numai pentru intelectualii de profesie). Dar acest „snobism“ poate produce reacții fericite pentru că persoanele în cauză sunt – sau pot fi – interesate mai mult de comunicare: „un minus de profesionalism“ încheie poeta această discuție, „dar și un plus de temperament și de suflet“.

Problemele – de orice fel – pe care este constrâns să le cunoască și să le rezolve un scriitor de succes, un mare scriitor, mai ales în con dițiile unei societăți nedemocratice, cum era țara noastră înainte de 1990, erau de nerezolvat fără a abdica de la propria sa identitate de scriitor, fără a-și încălca conștiința, pur și simplu. Propunerea de a o alege ca preșe dinte al PEN-clubului, „adevărat simbol al libertății de expresie“, în vremea când instituția era interzisă în țară, era evident inacceptabilă pentru orice scriitor conștient, nu numai pentru un scriitor de valoarea și cu statutul Anei Blandiana. Ea ilustra „nu numai degradarea organizației, ci și criza ei de identitate pentru că, în măsura în care este vorba de o organizație a scriitorilor adevărați, luptele pentru putere sunt un nonsens pentru că puterea scriitorului nu e din această lume, ci din lumea cărților sale“.

Emoționantă – și emoționată – este fiecare întâlnire a poetei cu ur mele trecu tului nostru, dar aceste adevărate recuperări capătă un caracter neobișnuit, tensionat și solemn, în același timp, când este vorba de trecutul care țipă sub o suferință încă vie, arzător de dureroasă, cum este mărturia unor locuri pe care nu le mai putem revedea decât în împrejurări speciale, unele pregătite cu grijă și migală, altele neașteptate. Este vorba, de pildă, de vizita la Cernăuți, vechi oraș românesc pentru a cărui desnaționalizare s-au cheltuit mulți bani și multă strădanie, și titlul capitolului este expresiv: Cernăuți, în viață și în moarte. Aici se păstrează nu numai urmele materiale ale unui trecut complicat și dureros, dar au supraviețuit și generații de intelectuali care au păstrat spiritul trecutului, între ei profesorii Lora și Grigore Bostan care au evocat condițiile neînchipuite ale acestui miracol: rezistența la campaniile împotriva „mentalităților burgheze, naționaliste și obscurantiste“ care nu erau decât „tot atâtea pseudonime ale luptei împotriva tradițiilor și istoriei românești, campanii în timpul cărora marea catedrală din inima Cernăuților, ridicată de românii bucovineni în 1844, cu inscripții românești pe frontispiciu, a fost transformată în depozit de hârtie“, iar numele străzilor Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu a fost schimbat în Stalin și, respectiv, Maxim Gorki. De aici, din această Bucovină de nord, ne reamintește autoarea, vine și Anița Nandriș, deportată în Siberia după cedarea provinciei în 1940, devenită celebră prin amintirile din această experiență căreia i-a supraviețuit și care n-au încovoiat-o, amintiri apărute postum, în țară, și traduse în mai multe limbi.

Dar nu modeste spicuiri pot înlocui lectura acestei cărți, densă în sine și bine anunțată de imaginea autoarei de pe copertă, ca un centru de emisie al unor sonuri care vor ajunge departe.