În partea a doua, din patru, a masivului său tom Întoar cerea la Marele Will sau Reconsiderarea canonului shakespearian, spre finalul unui subcapitol la fel de înțesat de informație specifică precum toate celelalte, George Volceanov are o secvență autoferențială ce ne lămurește asupra conceptului lucrării sale. Iat-o: „Chiar și eu, în timp ce stau chircit deasupra mesei de scris, lucrând la această monografie-colaj, ce urmărește interrelația dintre anumite fapte și procese, renunțând la tradiționala structură a unei disertații – ipoteză, teză, antiteză, sinteză –, nu fac altceva decât să ofer un alt exemplu de resuscitare a Autorului, de perpetuare a longue durée-ului său.“ (p. 130). Cartea lui Volceanov este într-adevăr o „monografie-colaj“, dar nu numai, ci mult mai mult decât atât. La origine teză de doctorat (susținută în 2004), publicată în engleză sub titlul The Shakespeare Canon Revisited (în 2005), ea apare acum în românește într-o versiune actualizată, din care au fost scoase unele subcapitole și în care au fost incluse pagini noi. Autorul, prin paragrafe și pagini întregi puse sub termenul Update, își updatează literalmente cercetarea și analiza, inserând noi contribuții la shakespearologie și introducându-le în discuția academică. De exemplu, atunci când analizează cenzura din epoca elisabetană și iacobită, cu efecte grave asupra autorilor dramatici și asupra textelor care fie nu se mai joacă, fie se joacă în variante pe placul autorității, Volceanov face un Update pentru a arăta de ce Eduard al III-lea, care se bucurase de notorietate în epocă, nu a intrat în sumarul ediției Shakespeare in-folio de la 1623, iar autorul a rămas anonim până în 1760. În Update se observă atât adăugarea de informație documentară și critică, cât și bucuria autorului român de a vedea noi și valoroase contribuții la domeniu. E o lecție de obiectivitate și de profesionalism: „Un prețios instrument de lucru de care n-am putut beneficia la data scrierii acestei cărți este prima ediție Arden Shakespeare a lui Eduard al III-lea, apărută sub îngrijirea lui Richard Proudfoot, general-editor al prestigioasei serii Arden, și Nicola Bennett. Noua ediție subliniază popularitatea uriașă a piesei în epocă, până la data când Iacob I Stuart a urcat pe tronul Angliei. Proudfoot și Bennett publică pentru prima oară documente de epocă (fragmente de scrisori, manuscrise, jurnale) ce atestă succesul piesei. Cu atât mai brutală ne pare astăzi cenzura sau, mai degrabă, autocenzura care a plasat acest text în afara canonului shakespearian, silindu-l să penduleze vreme de secole între statutul de apocrifă și piesă anonimă.“ (p. 93). Ediția în chestiune a apărut în 2017, deci la 12 ani după ce Volceanov își publicase The Shakespeare Canon Revisited. Cartea de față ține cont, prin urmare, de contribuțiile notabile în domeniu, pe care autorul român le prezintă publicului românesc și la care el se raportează, într-un fel sau altul, pe parcursul volumului. Acribia cercetătorului merge până într-acolo încât el va trece în revistă și tezele de doctorat consacrate lui Shakespeare, în ultimii ani, în România, prezentându-le punctul de vedere și făcând astfel din cartea sa un fel de platformă documentară pentru tot ce este relevant în Shakespeareland. În spatele realizării versiunii noi stă o muncă impresionantă, importantă pentru cultura română, ca și noua integrală Shakespeare, dusă la bun sfârșit de mai mulți traducători sub coordonarea lui Volceanov.
Prima calitate a cărții de față este dată tocmai de documentarea minuțioasă a autorului, neobosit în a explora cât mai multe contribuții valoroase și a le pune în relație. Despre Shakespeare s-a scris și se scrie enorm, astfel că o viață nu-i ajunge unui cercetător care vrea să parcurgă tot. În ultimii 60 de ani, peste 129.000 de titluri (aici intrând articole, cărți și studii) alcătuiesc Bibliografia Mondială Shakespeare, postată de Universitatea A&M Texas. Glumind puțin, un cercetător, oricât de dedicat pasiunii sale, ar intra în fază de respingere numai și scriind de mână, unul după altul, toate cele 129.000 de titluri privitoare la Shakespeare. Cantitatea de informație este strivitoare, ceea ce face, în mod obiectiv, ca un comentator să fie mereu în urma ei. Cu cât știi mai multe despre Shakespeare, cu atât știi mai puțin despre ce s-a scris, chiar în luna în curs, despre Shakespeare. Este un cerc vicios, pe care Volceanov îl desemnează ca „Păcatul Numărul Unu“ al criticii shakespeariene: „imposibilitatea de a controla“ informația acumulată duce la „funcționarea defectuoasă a dialogului dintre textele științifice“. Chiar unor shakespearologi reputați și erudiți li se întâmplă să nu citeze contribuții ale altora ce le-ar fi putut clarifica unele aspecte. După ce dă exemple de asemenea demonstrații fie necunoscute unor cercetători, fie ignorate de ei, Volceanov trece la „Păcatul Numărul Doi“, și anume redundanța. Scriindu-se enorm și la foc continuu despre Shakespeare, de secole, interpretările tind să se suprapună, ele nemaiputând fi originale. Cam tot ce se scrie s-a mai scris în această Shakespeareland atât de întinsă și practic incontrolabilă, în timp și în spațiu. Cu umorul său subtil, autorul nostru observă precedențe și în ce privește opinia sa critică despre un alt contributor în domeniu. E vorba de Stephen Greenblatt, căruia mai mereu i se fac obiecții în cartea de față, și pe care Volceanov îl mai execută o dată și prin intermediar: „Și scrierile lui Stephen Greenblatt conțin, pe alocuri, coincidențe jenante (…) Mi-ar fi plăcut să fiu primul care observă faptul că Greenblatt e un subtil trișor în aproape tot ce scrie, dar la acest capitol Gary Taylor mă precedă cu zece ani“ (p. 38). Decomplexat, fără reticențe în a se referi critic la nume importante, Volceanov dedică un întreg subcapitol felului în care Shakespeare a fost analizat prin grilele lui Barthes, Foucault, Derrida, Lacan, aruncând cu vorbe aspre în direcția acestui „Shakespeare à la Française“. Un exemplu de reacție în care Volceanov ajunge să scrie despre „culmea tupeului“: „Șocantă și fără acoperire îmi pare mult citata găselniță a lui Lacan potrivit căreia Hamlet, printr-un penibil joc de cuvinte, este redus la condiția de hommelette, un omuleț imatur, al cărui mister profund constă, chipurile, într-o identitate vidă, ce a așteptat timp de secole să fie umplută cu o interioritate modernă. Mi se pare culmea tupeului să emiți o asemenea pretenție – adică, dacă n-ar fi existat Lacan, Derrida și Foucault, cel mai popular personaj al literaturii universale ar fi rămas o non-entitate umană!“ (pp. 193-194). Rezumând, cercetătorul român care împinge pasiunea sa pentru domeniu până la a prezenta tezele de doctorat dedicate lui Shakespeare în România în ultimii ani nu ezită să se raporteze polemic – din aceeași pasiune pentru opera Marelui Will – la contribuții anterioare ale unor nume rezonante. Volceanov nu are nici un complex de superioritate față de cercetătorii mai tineri, nici unul de inferioritate față de numele mai cunoscute decât al său. Sunt în carte numeroase exemple nu numai de acribie, ci și de spirit critic, onestitate și curaj intelectual.
Făcută cu acuratețe este și analiza modului în care, în lagărul socialist, Shakespeare a fost tradus, editat și comentat. Șansa lui a constat în faptul că a fost „scriitorul preferat al lui Karl Marx“, motiv suficient pentru a fi oferit ca model, în tiraje de masă, cititorilor din timpurile noi. Volceanov se amuză (amar) să observe cum apare Shakespeare în studiul introductiv al lui Mihnea Gheorghiu la volumul I de Opere din 1955. Of course, el „s-a situat din primul moment în tabăra literaturii înaintate, realiste, legate profund de năzuințele întregului popor“. Antologică este schimbarea, de către același Mihnea Gheorghiu, prin traducere, a sensului replicii finale din Regele Lear. Iată mai întâi originalul: „The weight of this sad time we must obey;/ Speak what we feel, not what we ought to say./ The oldest hath borne most: we that are young/ Shall never see so much, nor live so long“. Traducerea lui Volceanov: „Acestor vremuri grele ne-om supune./ Nu vorbe-alese, ce simțim vom spune./ Bătrânii-au suferit, să le ajungă;/ Cei tineri n-or s-apuce-o viață lungă.“. Și traducerea lui Gheorghiu: „În cumpănă cu-atât de grele vremuri,/ Voi spune-acum ce simt, nu ce se-nvață./ Bătrânii-au suferit să te cutremuri./ Noi tinerii, trăi-vom altă viață“. Un final mobilizator de piesă, în spiritul anilor 1950, care e binișor adus din condei, dar are un cusur: nu-i aparține lui Shakespeare.
(Continuare în numărul viitor)